luni, 29 septembrie 2008

1962

In anul 1962 mai traiau bunicile si bunicul dinspre mama, Solomon. Acesta avea o memorie proasta, dupa spusele bunicii, adica de iertator, deoarece uita pe toti care ii facusera rau cu usurinta si seninatate, nefiind in stare-in afara unor injuraturi de conjunctura- sa faca rau cuiva, nici macar fara intentie, deoarece Dumnezeu stiindu-l asa, il proteja prin indepartarea de ispite ori de intamplari potential periculoase. Asta, tot mama mare Smaranda o zicea, parca cu jumatate de inmuiere a vehementei cu care-l toca marunt, aruncandu-i toate pacatele si toate ocarile posibile, cand isi aducea aminte ca nefiind daruit de Dumnezeu, dar tot fiinta a lui, se oprea din balacareala si se inchina, acceptand ca asta i-a fost soarta si, fiind ca era vorba de soarta ei, se mai domolea ingaduitoare, doar atat cat sa sara la alt subiect la fel de neavantajos pentru bietul bunic, parand intre doua valuri de insulte a-l accepta ca pe o soarta inexorabila.
Solomon fiind cam greu de urechi, urmare a unei crunte raceli din copilarie, parea ca nu aude nimic si ca din acest motiv accepta toate cele spuse, dar nu era chiar asa, caci din cand in cand-desigur ca mai mult pentru el- zicea neutru ca “ce stii tu, baba proasta!”, bagand-o pe mama mare in sperieti, pe moment, deoarece ea nu stia ce auzise din ce zisese si la ce era replica intarziata a bunicului. Tata al batran, asa ii ziceam noi copii, pusi de mamica, crescuse de mic cu mama vitrega, mai bine zis fusese trimis cu ceilalti frati la Valea Desului, unde au stat pana au plecat la armata, impreuna cu vitele de care aveau grija, departe de vatra satului, unde tatal lor statea si traia in huzur cu femeia ce luase locul mamei lor moarte prematur. Smaranda, fata de invatator, fusese casatorita cu un dascal de biserica si nascuse trei fete. Pe toti i-a pierdut in primul razboi, fetele din cauza unei molime care facuse ravagii in acea perioada, iar barbatul murise la datorie. Dupa razboi, de unde se intorsese maturizat Solomon, Smaranda a acceptat cu greu sa se casatoreasca, dar vaduva si cu trei fete moarte era mai greu sa-si mai gaseasca o partida cu fruntasi ai satului. Ii zicea ca l-a luat, fireste ca nu era adevarat!, doar cu un camesoi pe el, adica un fel de sac gaurit la fund cat sa intre capul prin el si pe laterale, cat sa iasa bratele, si fara nadragi in cur, adica fara nimic pe sub acel camesoi. Este normal ca acest lucru sa fi fost adevarat pana sa fie incorporat. Ma uimeste si acum aceasta poveste, respectiv dispretul manifest al bunicii mele, fata de un “taranoi needucat si surd”, deoarece tatal lui a avut destul de mult pamant, atat de mult incat mostenitorii au primit fiecare zeci de hectare de pamant, cea mai mare parte-este adevarat- de deal impadurit, ceea ce ar fi trebuit sa o consoleze cumva. Pe langa faptul ca omul era de o inteligenta nativa uimitoare, capabila de interactiuni subtile cu natura si oamenii, intr-un mod de manifestare total obisnuit, modest si harnic fara limite, dar pe toate astea ea le ignora fara dorinta de a le percepe vreodata existenta. El invatase sa citeasca si sa scrie fara invatator, de la alti copi, veniti pe la Valea Desului in vacanta, si mai tarziu citind cartile copiilor lui, la vremea scolii, fara sa faca aluzie ca ar stii ceva carte. Candva, dupa ce se terminase demult razboiul, fratele lui Ionita l-a intrebat, mai mult ca sa auda altii de prin prejur, cum de a fost posibil sa fie recrutat, cand el auzea asa de slab si isi dadea tot el raspunsul ca asa a fost atunci. Solomon facuse armata in trupele de cavalerie si Ionita, ca frate mai mare, il intreba iarasi -ca sa priceapa si ceilalti- daca auzea comenzile sergentului.”-Io nu, dar iapa da!”, zicea Solomon si lauda pe batrana iapa, care dupa atata instructie intelegea si executa singura si exemplar comenzile sergentului, incat recrutul nu a avut mari probleme. Povestea Tatalui al batran s-a sfarsit simplu inainte de 1970: a murit stand in fund pe pat, aplecat sa-si lege sireturile la bocanci. A murit ca un sfant, ramanand pana in ultima clipa un om lucid si candid, gata sa-si caute mereu de lucrul sau. Bunica, pe care am iubit-o cu duiosie, si care ma lua drept complice cand eram mai mic si-l ataca brutal pe tata al batran, devenise de ceva timp mai confuza, iar la cca un an s-a dus si ea langa mosul ei, care a primit-o ca si cum toata viata lor ar fi fost numai lapte si miere, caci linistea s-a asternut pe veci peste mormintele lor alaturate, reflexie stelara necunoscuta pe acest pamant al patimilor, lasat in grija copiilor si nepotilor.
Bunica dinspre tata sau muma cum ii ziceau toti ramasese de mult timp singura, mosul cu ceva ani mai mare, murind de astm, impacat poate ca lasa totul intr-o mana forte si gospodara. Locuia peste drum de noi, intr-o casa facuta de bunicul, in care s-a mutat dupa ce mama nascuse déjà doi copii si nu mai putea fi ajutata de nimeni sa iasa la liman, al treilea copil urmand sa se nasca curand dupa mutare. Se gospodarea singura, ba avea pretentia ca tata sa-I lase arata si grapata o fasie de pamant pe care punea cam tot ceea ce avea necesar, desi putea sa culeaga de oriunde de pe tarlalele noastre. Se nascuse odata cu Sadoveanu, despre care nu avea habar, singurul lucru legat de stiinta era numaratul banilor, indiferent cate stabilizari si emisiuni noi de bancnote se facusera, numara si socotea fara greseala. Mama, cateodata il scula pe tata si il trimitea sa stea in tinda casei bunicii, pana ce aceasta revenea din odaia buna, cu lampa in mana, dupa ce termina sesiunile de noapte de numarat banii. Grija parintilor mei era ca sa nu scape lampa cu petrol din mana si sa dea foc la casa. Tata venea totdeauna bine dispus dupa veghea discreta, odata ca nu se daduse de gol, apoi pentru ca niciodata nu stia cati bani are muma, pentru ca ea numara numai in gand. Erau timpuri in care se produceau spargeri pentru nimica toata, lumea stia ca muma are ceva bani, nimeni nu stia cat, dar nu a existat niciodata vreo incercare de intruzie ori de pacaleala. Nimanui nu-i dadea bani fara un serviciu facut, nici chiar noua nepotilor, decat daca ii aduceam apa de la fantana, lemne din pivnita pentru foc ori ale treburi inventate de ea pentru a ne omeni cu oricele si bani. Venea iarna pe la noi si o intrebam destul de obraznic si de direct daca ne-a adus ceva. Ea ducea mana catre deschizatura camesii cusute si ne punea sa ghicim. De cele mai multe ori nu ghiceam, pentru ca incerca mereu sa ne surprinda cu ceva, ca si cand oricelele ar fi nefinite, cand de fapt locurile si conditiile de unde erau procurate erau extreme de variate. Nici azi nu am inteles rostul gutuilor pe care le gasea iarna sub zapada, sub gutuiul pe langa care treceam si noi destul de des, a nucilor, a merelor, a alunelor si a altor fructe pe care le ascundea toamna de noi si le tinea-cine stie cum-de pareau atunci culese de prim pomii de care vorbea. Incerca oare sa ne sugereze ca poti face ca anotimpurile sa fie vesnice prin fructele lor, daca stii sa le pretuiesti nu numai atunci cand o fac toti, ca ceea ce este trecator pentru unii nu este si pentru altii ori cine stie ce alte chestii la care nici ea nu se gandea, dar o facea pilduitor din traditii indescifrabile?. Era o buna descantatoare, in incantatiile ei iti disparea durerea de cap, starea de voma, alte rele indefinite, deochiul etc. Era si singura din imprejurimi care curata albeata de pe ochii oamenilor, cu ban de argint retezat, iar mai apoi-cand a lasat-o putin vederea- doar de pe ochiul vitelor.
Tatal meu imi povestea cum odata, cand mergeau cu carul cu zarzavaturi la targ la Carbunesti, intre Jupanesti si Vidin, in miez de noapte au oprit boii niste hoti, i-au dejugat si i-au luat cu ei prin padurea care pleca direct spre rasarit din susea (asa se zicea pe acolo la sosea). Ei, muma si tata, au ramas nemiscati in car, in mijlocul drumului, pana cand au aparut niste munteni cu carute trase de cai, care veneau sa schimbe produse cu cei de la ses si campie. Le-au povestit ce s-a intamplat, acestia si-au deshamat caii si au plecat in directia aratata. Dupa vreo doua ore, s-au intors cu boii si cu hotii batuti bine si legati cu funii, pe care i-au luat cu ei sa-I duca la politie. Tot pe acolo, de data asta, tata s-a apucat sa-mi spuna povestea unui mosneag care ara pamantul, trist si insingurat, deoarece avusese doi baieti si amandoi murisera in razboiul trecut. Povestirea era in versuri, tata recita linistit, in timp ce boii trageau alene carul plin cu zarzavaturi, spre targul la care urma sa ajungem la ultimul cantat al cocosilor . Desi noapte deplina, fara lumini in cer si pe pamant, surexcitatia mea era maxima si vedeam aivea, la zeci de metri de noi, pe tarla cum mosul tinea plugul de coarne, aplecat peste acestea ca sa nu-i scape nimic din ce intorcea cormanul. Pentru ca povestea spunea ca, in timp ce ara, a scos cu cormanul un craniu de om, pe care l-a luat in mana, l-a sters cu evlavie de tarana, si se intreba repetat: “-Poate e a lui Lisandru, poate e a lui Calin!?..” Il vedeam si il auzeam cu toate simturile mele si nu stiam ce sa fac. Caci asa ii chemase pe feciorii lui, Lisandru si Calin, ajunsi in pamant, in acelasi pamant pe care-l rascolea el, fara spatii si timpi delimitatori, atata timp cat moartea si viata se inteleg dincolo de ratiuni si temeiuri, pe o scena in fata mea . Ma apuca o frica viscerala, cu atat mai mare cu cat tata parea sa fi adormit, iar boii inca mai aveau de mers pe drumul fara case, dintre localitatile mentionate, frica ce tinea pana la calea ferata, cand trebuia sa ma dau jos din car, sa iau boii de funie si sa merg inaintea lor pana dincolo de linia ferata, frica de tren a boilor alungand frica mea.
In acel an 1962 s-au intamplat mai multe lucruri ce m-au marcat serios…
Katoblepas

Niciun comentariu: