miercuri, 1 octombrie 2008

George

George era un om destul de hotărât, poate chiar încăpăţânat, dacă luăm în calcul că uneori pierdea cu uşurinţă diferite lucruri ori afaceri (desigur aici cu sens destul de nepotrivit, deoarece la ţară nu se făceau afaceri, ci mici tranzacţii ori schimburi de servicii), din cauză că aşa hotărâse să facă şi nu mai putea da înapoi, fiind un om de cuvânt. Cum nu toate încapăţânelile lui erau finalmente şi morale, nu se putea spune că era şi un om de onoare, ţinându-se atât de tare de cuvântul dat. Dat era un fel de a spune, deoarece de cele mai multe ori era un angajament interior, care era urmarea unei analize aproape inconştiente, provocată mereu de găsirea de soluţii pentru toate problemele cu care se întâlnea permanent, deşi nu părea preocupat din cale afară, dar având o soluţie ori mai multe lasa să se înţeleagă – din modul său ferm de a acţiona – că nu are îndoieli în nimic din ceea ce face şi atunci, fără să spună ceva şi celorlalţi, avea certitudinea că oamenii sunt cu ochii pe el şi înţeleg că deja are un punct de vedere tranşant în acea chestiune, iar abaterea de la acesta l-ar face de nerecunoscut, ceea ce ar fi fost mult mai grav decât de râs. De râs era aproape firesc să fii, pentru că nu există om să nu mai facă şi câte o boacănă, cât era el de matur şi de familist, şi nici nu ar fi putut trăi bine cu ceilalţi, dacă nu ar fi acceptat că aceştia au dreptul de a râde din când în când de oricine dintre ei, chiar şi de el...
El accepta că fiecare are dreptul la un adevăr al lui, chiar dacă se trişa uneori – dar nu de către el, şi în nici o împrejurare nu renunţa la mândria de a fi cel puţin corect –, fără a lua în derâdere spusele cuiva, aşa cum făcea nea Dirică Pistolea, cu propriul lui adevăr, când povestea cum şi-a luat el o vacă. De fapt nu el, ci nevasta sa Ana, care se târguise îndelung, dar cum Ana era a lui, povestea fără să facă diferenţa, să nuanţeze, în acel început de primăvară.
Cum în sat tot ce se întampla era cunoscut şi îndelung discutat, căci doar astfel puteau ţăranii să ajungă totdeauna prea târziu la înţelepciune, dialogurile dintre aceştia nu erau prea dezvoltate ori diferite de la interlocutor la interlocutor, dar ceva le făcea să pară interesante la fiecare reluare, inclusiv când erau povestite de alţii.
- Bună dimineaţa, nea Dirică! Ieşişi la poartă aşa de dimineaţă? întrebă cel care se oprise deja din mers, ca un gură-cască pregătit să afle din gura acestuia povestea cu vaca, deşi o auzise de mai multe ori de la alţii.
- Să trăieşti bă!, dar unde te duci pe uliţa asta? răspundea nea Dirică, după un timp în care se asigura că îşi ciuliseră şi alţii urechile ca să-l audă, şi fără să-i răspundă direct la întrebarea pusă.
- E, am şi eu o treabă cu Ion al Nebunei, vreau să-l chem să mă ajute să tai nişte lemne...
- Păi ce eşti nebun şi tu, bă, acum se taie lemne, când lumea se pregăteşte să iasă la arat? întrebă nedumerit nea Dirică, deşi ştia că era vorba de nişte tufe care crescuseră pe un loc nemuncit de câţiva ani, şi pe care ăsta al lui Fâţoi îl cumpărase ca să-l are chiar în primăvara aia.
- Nu nea Dirică, să tai tufele de pe locul cumpărat de la Grigore Copuzaru, ştii matale, ăla de la Valea cu Nuci. Dar am auzit că ţi-ai luat vacă, este bună de lapte?
- Tu ce părere ai, mă băiatule, mă ştii pe mine că nu ştiu ce să cumpar? A fătat de o lună şi dă lapte de nu pot să-l răzbesc.
- Cât dă nea Dirică?
- Ghici!
- Păi poate da cinci litri odată!...
- Cât? Întrebă revoltat şi strâmbându-şi faţa aia cu musteaţile răsucite până la urechi, închizând şi deschizând repede ochii lăcrimoşi, ca şi cum era sigur că şi ceilalţi care ascultau din bătăturile lor îl vedeau cât de pornit era acum împotriva nărodului cu care acceptase să intre în vorba. Apoi, mai calm, parcă îngăduitor, zicea:
- De la zece în sus, e bine, bă?
- E bine nea Dirică, dar este bătrână de dă atâta lapte?
- Bătrână? Tu cât îi dai, dacă te pricepi aşa de bine? Măcar ai văzut-o?
Şi apoi urmă în mod inevitabil:
- Ghiceşte! reluă el variaţiile de întrebări pe care le punea de obicei, ca să dea de înţeles că nu era aşa de uşor să şti ce era în capul lui şi – oricum – că merita să te faci de râs, căci aproape sigur nu vei ghici.
- Păi n-am apucat să o vad, doar ştii că stau lângă Muţeşti, şi mai mult pe acolo mă învârt, dar cred că are vreo opt ani...
- Cât? Bă, eşti prost de- abinelea!... Este la al doilea viţel şi pe primul l-a făcut de neleapcă... Acum ce mai zici?
- Eu nu zic nimic, nea Dirică, dar zic unii că o cam apucă strechea....
- Cum? De abia am luat-o şi deja ştiu unii cum este vaca mea, se miră şi mai nedumerit nea Dirică... Chiar că mă supăr, bă, Pavele, dar asta este cea mai mare minciună. Cum să o apuce strechea, când este aşa de blândă că merge după Ana nelegată, fără să-şi întoarcă gâtul, când o duce la adăpat la fântâna lui Gorie.
- Da ai dat o grămadă de bani pe ea, zise Pavel, mai mult pentru a-l mai potoli şi a-i arată că ştie că a făcut o afacere bună.
- Ghiceşte! Continuă nea Dirică, pentru a-l pune meritat în încurcătură pe Pavel şi a-i arată că îi stricase ziua, încă de dimineaţă, deşi părerea lui era alta, adică tocmai că mai avusese un prilej să lămurească odată chestiunea vacii lui cu vecinii atât de pizmaşi şi atenţi pe după uluci.
- Două mii două-trei sute, tot ai dat pe ea!
- Cât? !....O mie şapte sute, zise nea Dirică cu o satisfacţie răutăcioasă; şi apoi, cu vocea ridicată cât să fie auzit de toţi vecinii, chiar şi de către cei care nu băgaseră de seamă ce se discuta acolo, conchise: - L-a păcălit muierea mea! Spuse ăsta, pentru ca aici voia sa ajungă, pentru că cea mai mare satisfacţie a lui nu era dacă vaca era chiar aşa de bună, ci că nevasta lui l-a păcălit pe cel cu care se tocmise toată ziua de vineri, la târg, la Bibeşti, şi asta îl făcea să se simtă foarte fudul. Apoi intră în curte trântind poarta şi lăsându-l pe Pavel în mijlocul drumului, ca pe un prost ce era, incapabil să înveţe vreodată cum se cumpără o vacă.
George hotărâse demult ziua când va ara bucata de pământ dintre vie si pârâu, unde doar o mică parte fusese grădină de zarzavaturi – mai mult pentru a putea muma lui bătrână să vină să ia câte ceva pentru mâncare, căci gradina propriu-zisă era pe partea cealaltă a pârâului, spre Gilort, întinsă pe două pogoane, astfel încât să poată scoate şi ceva bani, vânzând legume în târg, la Cărbuneşti –, iar pe restul pământului pusese porumb. Se vedeau cocenii retezaţi aproape de genunchi, ca să nu se aplece prea mult cu secera cel ce-i tăiase în toamnă, şi oricum nu erau decât buni să li se dea foc, pentru că vitele nu-i puteau mesteca.
Îi plăcea să spună, când era întrebat, de ce se hotărăse să faca ceva, cândva anume, cum se făcea agricultura cu curul pe la ei, respectiv o veche poveste pe care o auzise şi el pe undeva şi pe care o spunea tuturor, când avea ocazia să se laude cu rezultate bune, nu prea des, dar oricum mai des decât ceilalţi din sat, deoarece el susţinea că analiza, precum socru-său, chiar dacă nu atât de precis şi pe mai mulţi ani, toate semnele naturii, şi ştia cam ce se va întâmpla în anul care vine şi când era bine să se facă anumite treburi pe ogor şi pe acasă. De fapt, George, deşi n-o spunea niciodată, îl preţuia foarte mult pe socru-său Solomon din Vierşani, om fără şcoală, dar autodidact cât să ştie să citească binişor şi chiar să se uite pe nişte cărţi ale copiilor lui, care făcuseră şcoli la oraş, fără să priceapă totdeauna tot, doar câte ceva pentru a-şi reprezenta un univers propriu, destul de fabulos şi de greu de descifrat pentru alţii, mai ales citind iarna, în măsura în care nu-şi ocupa ziua întregă cu treburile gospodariei şi nici nu şi-o pierdea la băut şi jucat carţi cu alţii din sat, socrul lui care ştia totdeauna foarte exact ce se va întâmpla cu vremea în zilele următoare şi, după semne numai lui vizibile, la ce culturi le va merge bine în următorii doi-trei ani.
Revenind la cum se făcea agricultura pe acolo, povestea cum un bătrân încerca să-şi înveţe băiatul când trebuie să are, respectiv când a venit timpul aratului, aşa cum se cuvine ca toate faptele omului să se facă numai la un timp potrivit pentru ele, un timp al lor. Bătrânul îl lua pe băiat de dimineaţă, se ducea cu el pe ogor, se aşezau cu fundurile pe pământ şi stăteau până bătrânul îşi răsucea o ţigară, trăgea câteva fumuri, mai mult ca să-şi dea importanţă în faţa băiatului, proaspăt venit de la armată şi gata de însurătoare, apoi se ridica, îşi scutura pământul de pe iţari şi îi spunea băiatului că în ziua aceea nu vor ara. Repeta această vizită la ogor de mai mule ori, până când, într-o dimineaţă, dintr-o dată, îi spuse hotărât fiului:
- Fugi repede acasă, pune boii la jug şi vino cu plugul încoa, că azi arăm!...
Băiatul se execută, ară toată ziua ţinând plugul de coarne, în timp ce tatăl său mâna boii şi îi întorcea la capul locului, pentru prima oară schimbând astfel rolurile, iar seara la masă, în timp ce bâtrânul pufăia la a doua ţigară, îl întrebă cum şi prin ce de şi-a dat seama că venise timpul aratului. Bătrânul îi răspunse că şi-a dat seama cu curul. Vazând uimirea băiatului, pentru a-l nu-l chinui mai mult, îi spuse ca ştergându-se de pământ pe iţari a simţit că aceştia nu mai erau umezi pe fund, deci se putea ara. De unde concluzia haioasă a povestirii că (şi) pe acolo agricultura se făcea cu curul.
Aşa că în acea dimineaţă, strigă la vecinii lui să-i deschidă porţile de la intrarea în curte şi de la ieşirea dinspre grădină, ca să treacă printr-o potecă mai lărguţă, cu plugul, printre gardul de uluci făcut de el între via lui şi via vecinilor, care lăsaseră şi acea potecă, deoarece după vie erau mai multe parcele ale neamurilor lor şi nu se putea ajunge altfel la ele, iar de pe partea cealaltă, pârâul fiind greu de trecut, oamenii adâncindu-l ca pe un canal, prin care să poată trece viiturile la ploile şi potopurile verii.
George, mergea astfel pe lângă gardul viei lui, care continua ceva după terminarea viei vecinilor şi apoi intra pe terenul lui, destul de lat, astfel încât lotul până în pârâu era aproape pătrăţos.
Puse plugul în brazdă, după ce măsură cu piciorul care este axa mediană a lotului, dinspre răsărit spre apus, îşi fixă linia pe care va merge şi îndemnă boii să plece. Ara aşa pentru ca axa lotului să fie puţin mai ridicată, iar apele să nu băltească pe pământul lui. Se mândrea cu boii lui aproape mai mult decât cu copiii, deoarece copiii erau din sângele lui şi trebuia să-i semene, ceea ce nu era ceva nemaivăzut, dar boii lui erau cei mai buni din sat, pentru că erau cei mai tari, cei mai ascultători şi cei mai bine instruiţi cu orice muncă pe care o făceau. Era suficient să le vorbească, cu voce blândă, aşa cum nu se adresa nimănui în timp ce muncea cu o anumită încrâncenare, specifică felului lui de a fi oarecum încăpăţânat, pentru ca boii să tragă din greu, fără să se oprească de capul lor. Ştia, ca orice ţăran, că boii îi ofereau singura independenţă şi singurul mijloc de muncă care-l salva din orice nenorocire. Dacă nu-ţi rămânea nimic din culturi după ce bătea năpraznic piatra, făceai chirie cu carul la pădure, la drumuri, etc. şi mai scoteai un ban, cu care supravieţuiai fără să vinzi ceva din avutul tău, respectiv să sărăceşti. El nu avea biciuşcă, şi nici nuia ca să-şi îndemne boii, şi nu accepta să strige la ei cineva, dar şi – ferească Dumnezeu! – să-i lovească cu ceva. De aceea se ducea el personal cu boii să lucreze la alţii, fără să-i împrumute cuiva, ceea ce pe alţii îi intriga şi îi făcea oarecum suspicioşi că ar judeca corect. De fapt, din acest motiv, boii nici nu prea ascultau de vocea altcuiva, nici atunci când mergeau neînjugaţi, la adăpat ori la păscut, şi se chinuiau destul copiii cu ei, până să-i ducă acolo unde trebuia, dacă boilor nu le convenea ceva, nimeni neavând voie să-i lovească cu nuiaua. La arat, mai mult decât la alte munci, oprea regulat boii pentru că aceştia să se odihnească, spunând un hooo aproape ca o rugăminte, iar dupa pauză le zicea: gata, hai! Mai mult, era singurul ţăran care oprea boii atunci când oricare dintre ei începea să se pişe ori să se balige, asta dacă acest lucru nu se întampla la vreo oprire precedentă, care era pentru boi şi semnal pentru liber la ...descărcare. Boii erau cel mai bine îngrijiţi şi se vedea pe fibrele lor starea de sănătate şi energia pe care o aveau.
Soarele răsărise şi îl simţea când în spinare, când în faţă, cum se zbate să-i trimită căldura, în timp ce fâşia arată se lărgea înspre margini. Cocenii răsturnaţi de brăzdar, dacă nu erau ascunşi bine sub pământ pentru a putrezi, erau scoşi, scuturaţi de pământ şi căraţi apoi la capul locului, unde li se dădea foc. Mai ales pe bucăţica de grădină de legume a mumii, aceştia erau scoşi cu toţii şi arşi, pentru a se putea pune răsadurile din răsadniţa acum descoperită pe timpul zilei. Nu totdeauna în ziua în care ara punea şi porumbul ori alte culturi, ceea ce făcea ca operaţiile pregătitoare, de după arat, să dureze câteva zile şi să fie făcute de nevastă şi de alte femei, venite să lucreze cu ziua. În acea zi era singur pe acolo, doar el, ara cufundat în gândurile lui, deoarece boii mergeau singuri, iar ţinutul de coanele plugului era ca o sprijinire de un toiag al înţelepciunii, între întoarcerile de la capetele locului, timp în care visa fie la cum va arăta locul acela în vară, fie la alte multe probleme, de care avea parte permanent şi pentru care îi plăcea să caute soluţii. Doar atunci când credea că a găsit o rezolvare, ridica uşurat capul, privea întâi în sus, apoi de o parte şi de alta, până în orizonturi, şi apoi se pleca cu ochii spre pământul pe care călca cu nădejde şi speranţe. Aşa observă atunci, când coborî cu privirea după o revelaţie, că piciorul drept din spate al boului de cea sângera. Opri imediat, se duse în spatele boului, cu blândeţe îl mângâie pe spinare şi îl bătu uşor pe pulpa piciorului spunându-i : - Ridică-l!, aşa cum făcea când se ducea la potcovit. Acest bou era blând şi accepta şi mângâierile copiilor, care se mândreau că puteau trece pe sub burta lui, când acesta păştea ori sta pe loc. Trebuia numai să vorbeşti cu el şi să-l atingi pentru a şti unde eşti ca să te poată proteja. Fusese acesta şi motivul pentru care acest bou, Prian, fusese pus de cea, spre deosebire de Murgu, cel de hăis, care nu accepta decât să fie ţesălat, dar nu şi mângâiat.
Boul ridică puţin piciorul şi lăsă moale încheietura copitelor, picior ţinut cu mâna stânga de George, aşezat între spatele boului şi înaintea plugului, şi acesta văzu mica tăietură care sângera, încercând să-i descopere cauzele. Lăsă încet piciorul boului jos, pentru a se gândi cum s-a produs tăietura, când văzu că potcoava de la piciorul stâng din spate se desprinsese din nişte caiele, se răsucise spre piciorul celălalt şi se transformase într-o custură ce trecea prin tăietura de la piciorul drept, la fiecare pas. Îi veni ideea să scoată acolo această potcoavă, drept pentru care repetă operaţiile de ridicare – de data asta a piciorului stâng ţinut cu mâna dreaptă – şi cu mâna stângă trase în sus de colţul departat al potcoavei, pentru a o scoate din caiele. Trase de mai multe ori cu mişcări repetate pentru a lărgi strângerea cuielor, când – dintr-o dată – acestea cedară, cotul se eliberă brusc şi izbi pulpa piciorului din spate al lui Murgu. Acesta se sperie, încercă un salt spre Prian, care era în trei picioare, acesta se clatină, cedă puţin, suficient ca George să se trezească între tânjeală şi bou, apoi amândoi începură să fugă, deşi brăzdarul era încă înfipt în pământ. George căzu instantaneu cu picioarele printre rotilele plugului şi abia apucă să se prindă cu ambele mâini de tânjeală, când brăzdarul plugului ieşi din pământ, iar boii eliberaţi din prizonieratul pământului se lansară în galop, peste arătură, către şanţul adânc al pârâului, cu George cu cormanul în apropierea boaşelor, încercând să se caţere cu mâinile pe tânjeală, pentru a nu fi spintecat în lung de fiarele plugului, tânjeală lustruită de timp şi de burţile boilor, care aluneca parcă unsă cu grasime. Boii ieşiseră din arătură şi îl târau înspăimântaţi peste cocenii retezaţi de porumb, care îi spintecaseră hainele şi ajunseseră deja la carne, trasând tăieturi adânci din care tâşneau fulgere de sânge, ce doar usturau năpraznic, apropiindu-se de şanţul adânc al pârâului, şi dându-şi seama că nu-l vor putea sări, întoarseră brusc către poteca pe care veniseră la arat, continuâd să-l târască pe George prin toate cele, alergând ca disperaţii, fără să dea semne de oboseală. La întoarcerea bruscă, George avu o mica şansă să prindă tânjeala mai de sus, unde nu era aşa de lustruită şi încercă să se ţină cât mai mult timp în acea poziţie, fără să ştie cât va mai rezista şi imaginându-şi cum va fi sfârtecat după aceea. Apoi nu se mai gândi la nimic, mâinile se încleştaseră pe tânjeală, boii alergau nebuni şi fiecare clipă se dilatase până la oprire, într-o realitate străină şi gelatinoasă. Într-un târziu, auzi o voce cunoscută care zicea ceva boilor, parcă: ce-i cu voi aicea, măi Priene şi măi Murgule?, mai mult mirată decât alarmată şi asta îl făcu să-şi revină încet şi să ştie că vocea era a dodei Sanda, prin curtea căreia trecuse la arat, şi că boii erau în capul potecii lărgite, cu coarnele împinse în poarta de care nu mai treceau şi la care se opriseră din galopul lor exterminant de peste trei sute de metri. Îi zise încet, de sub plug, dodei Sanda să ia lanţul din coarnele boilor şi să-l petreacă strâns printre varfurile ulucilor porţii, pentru ca boii să rămână cu capetele lipite de poartă şi să nu încerce să dea înapoi. Apoi, vorbind aproape stins cu boul de cea, se tîrî pe sub burta acestuia şi ieşi uşor afară, ridicându-se în picioare ca o stafie alunecând pe lângă bou, până la poartă, când îl văzu şi doda Sanda. Îi zise să deschidă poarta, după ce desfăşură lanţul după uluci, trecu în faţa boilor şi îi trase în curtea vecinei, ieşi în şosea, intră în curtea sa, chemă nevasta să-l şteargă pe spinarea brăzdată de tăieturi cu o cârpă curată înmuiată în ţuică tare, până se opri sângerarea, apoi se îmbrăcă doar cu altă cămaşă sub care carnea îi ardea ca pârlită de flacăra, întoarse boii din curtea dodei Sanda şi plecă să termine de arat.
S-au închis rănile abia după o lună de zile, rămânându-i pentru toată viaţa dâre alburii pe toată spinarea. Pe lângă urma rănii adânci suferită în timpul războiului la plex, acestea păreau nişte nimicuri. Aşa cum a tratat şi întâmplarea prin care trecuse, ca pe ceva normal într-o zi din viaţa sa, intrigat în sine doar că era printre puţinele la care el nu avusese o previziune.
Iar George nu a lipsit de la nici o muncă pe care şi-o planificase, în încăpăţânarea lui, în toate zilele de după acea întâmplare.

Niciun comentariu: