duminică, 17 mai 2009

miercuri, 1 octombrie 2008

Un sat Stejaru

Ştiu un sat în care nu s-a născut nimeni. Dar nimeni, până acum!...În altele, ca să nu zic în toate, s-a mai născut un pictor, un muzician ori un muzicant, un arhitect de geniu, un mare profesor, un sportiv remarcabil, un scriitor ori chiar şi trădători, criminali abominabili. Astfel, satele şi-au modificat numele uliţelor, denumirile văilor, dealurilor, pâraielor, şcolilor şi a altor repere relevante, ba chiar şi denumirea lor veche, nepotrivită cu situaţia actuală, luând numele eroilor locali, unii chiar în viaţa. Ca să vă exemplific, toate satele vecine au dat domnitori de ţară, alţi înalţi dregători, ctitori de biserici şi de şcoli, politicieni rebeli, profesori universitari, medici celebri, poeţi, generali, sportivi, epigramişti etc. În satul de care vă vorbesc nu s-a născut nimeni din categoriile de care vă vorbeam, toate denumirile cunoscute sunt vechi şi chiar numele satului este de o banalitate cutremutrătoare: Stejaru.
Din cauză că nimic nu se întâmplă deosebit, oamenii, ca să scape de plictiseală, dacă plictiseala n-o fi modul lor firesc de viaţă, se cunosc mai mult după poreclele date. Cred că ăsta este singurul lor merit, deşi nici în asta n-au ştiut să exceleze. Dacă pe la alţii poreclele de Ciungu, Ologu, Bălosu, Băşinosu, Rogojină, Coana Mare etc. caracterizau destul de “artistic şi imaginativ” şi de potrivit pe cei care le purtau, în acest sat nimeni nu ştia de ce li se zicea unora: Mătărângă, Carapancea, Fuligă, Băstănoi ş.a., de fapt fiecare era poreclit cumva şi nu răspundea decât dacă era strigat după poreclă, aşa cum fusese strigat de când nu-şi aducea aminte. Păreau să se revolte puţin uneori, în fapt mai mult se arătau surprinşi dacă cumva străinii îi strigau cu poreclele şi erau de-a dreptul supăraţi dacă cineva din sat îi striga cu numele adevărat, ori cu cel de familie. Supărarea lor se manifesta printr-o indiferenţă totală la încercarea acelora de a intra în vorbă, ca şi când era vorba de persoane pe care nu le-au văzut niciodată ori le-au cunoscut în împrejurări de care nu vor să-şi amintească.
Satul avea şi el o şcoală, două biserici – una mică, din lemn, ridicată de câţiva dintre săteni, căci cea mare era făcută de un boier cu vreo două sute cincizeci de ani în urmă, boier pe care nu ştia nimeni cum îl chema şi asta nu pentru că nu era din acel sat, ci pentru că făcuse biserica din motive numai de el ştiute –, o stradă principală şi câteva uliţe – din care doar una se chema “Pe linie”, iarăşi fără nici o explicaţie, deoarece urca şerpuit o coamă de deal înspre Cioaca Naltă, vârful cel mai proeminent de deal, având şi el o denumire obscură –, mai multe fântâni, un pârâu, o prăvălie, un cimitir. Satul, acum îmi amintesc, mai avea ceva doar al lui, deşi nu se comporta cu simţul proprietăţii, nici pentru îngrijire, nici pentru protejare, deşi avea o mare importanţă pentru ieşirea din banalitate, respectiv pentru ascunderea totală în anonimat, mai avea puntea peste Gilort, peste care ajungeau unii la gară.
Pe oriunde intrai în sat, chiar şi prin capetele lui, unde erau plăcuţe cu denumirea satului, nimic nu te făcea să te întrebi în ce sat te afli, chiar dacă erai cu maşina, făceai pană şi aveai nevoie de ajutor. Atunci sătenii trimiteau vorbă, fără să bagi de seamă cum, că este unul în pană cu maşina prin dreptul lui Denciu şi venea cineva care făcea ceva să poţi pleca de acolo până la un atelier de reparaţii din satul vecin, atelier şi meşteri de care îţi aminteai, cu siguranţă, mai apoi.
Poate că ei nici nu ştiu că sunt deosebiţi de ceilalţi, prin aceea că nu au produs nimic remarcabil şi, din acest motiv, sunt atât de desăvârşit de modeşti, de pierduţi şi izolaţi de o lume preocupată agresiv şi abuziv să-şi impună valorile ei altora. Poate că nici eu nu aş fi ştiut acest lucru, dacă n-aş fi trecut pe acolo când era o înmormântare şi am auzit din depărtare şi apoi din ce în ce mai apropiat Clopotul. Un Clopot unic, tânguitor reverberat, un dangăt propagat prin şerpuire şi inundare ubicuă, ca şi când el ar fi fost singurul pus să exprime jalea, disperarea, amintirile şi toate celelalte pe care alaiul le accepta cu indiferenţă, ca la o înmormântare prea îndelung repetată pentru a fi adevărată şi acolo. Dar firească...
Clopotul de la biserica mică de lemn, de lângă cimitir, îngropat la războaie să nu fie făcut gloanţe. Şi de care şi Dumnezeu ţinea cont, când oprea furtunile, dezastrele la dangătul disperat, îngrijorat şi hotărât al Clopotului...

Niculae al Sofiei*

Niculae al Sofiei a ajuns să fie dat exemplu. Unii credeau că în derâdere, din lipsă de altceva, ori chiar ca un contraexemplu. Dar, cu timpul, toţi cei care aveau câte ceva în cap, adică nu erau lipsiţi de capacitatea elementară de a pricepe cum stau lucrurile, au acceptat că, deşi discutabil, Niculae al Sofiei putea fi exemplu.
Toată lumea îl cunoştea sub numele de Niculae al Sofiei. Trebuie să fi avut şi el un nume de familie, trecut pe buletin, dar asta era doar surpriza cu care se prezenta pe la autorităţi ori – mai târziu, înainte de a deveni exemplu – pe la ghişeul la care i se dădea salariul. Născut de Sofia, fară căsătorie, aceasta nu a avut niciodată curajul să spună cu cine l-a făcut, deoarece era săracă lipită pământului şi nici prea frumoasă ori prea deşteaptă nu era, astfel că nu s-a uitat nimeni la ea, cu gând de căsătorie. Poate nu s-a uitat nimeni la ea nici cu alt gand, doar vreunul beat turtă, care fusese cules din şanţ de Sofia, dus în cocioaba ei şi pe când şi-a revenit puţin de la căldură şi nu vedea bine femeia care îl oblojea şi-a făcut vânt asupra ei, iar ea din curiozitate şi poate şi dintr-o aşteptare de care nu se considera vinovată şi nici nu-şi închipuia dacă va lua sfârşit cândva, a primit totul, fară să înţeleagă nimic atunci, dar imediat după să priceapă că era bărbatul altei femei (deh, ea nici nu se considerase în drept să fie femeie!) şi că acesta trebuia să ajungă acasă, fără să fie vazut de nimeni şi fără ca el să-şi dea seama în ce casă nimerise ori să-şi aducă aminte de ce se întâmplase.
Puţin surprinsă, lumea a acceptat că şi Sofia putea să facă un copil, atâta timp cât nu se ştia al cui este şi în ce împrejurări se întâmplaseră lucrurile, aici ori în altă parte, mai ales că nimeni nu considera necesar să stea de vorbă cu ea despre astfel de chestii, deşi ceilalţi şi celelalte din sat vorbeau unii despre alţii, vrute şi nevrute, cu o voluptate greu de egalat. Şi apoi, Sofia putea munci la fel de bine, cu copilul lângă ea, lăsat la capul locului, să plângă fără să deranjeze pe nimeni, până ducea rândul la sfârşit, când îl alăpta scurt, şi, apoi – după ce împlinise doi ani – să-l lase să vină târâş ori în picioare după ea, cât era ziua de mare, soarele de puternic şi bolovanii de colţuroşi, cu picioarele desculţe, aşa cum erau ale tuturor. El o urma ca un câine peste tot, iar ea avea grijă de el ca şi de ea, împărţind totul, din ce în ce mai mult spre partea lui, deoarece era mereu nesătul şi destul de întârziat mintal faţă de copiii de vârsta lui. Bine, asta o spune povestea, pentru că ea nu îndrăznea să-şi compare copilul cu ceilalţi din sat, considerând că era natural să fie aşa, având în vedere condiţiile în care fusese pus la cale, prin furare de persoană inconştientă, profitare de starea în care se găsea şi, mai ales, din cauza beţiei profunde a tatălui, copilul nu putea ieşi întreg la cap. Sofia era profund credincioasă şi considera că aşa a vrut Dumnezeu, motiv pentru care era liniştită şi mereu încrezătoare, odată ce s-a predat în grija Lui, ştiind şi că nu este singura sub această grijă. Ea nu lipsea de la nici o slujbă de la biserică şi ajuta, fără vreo plată, pe oricine în necaz. Se trezeau cu ea în curte, făcând ce trebuia, înţelegând din priviri sau din instinct să conlucreze, ca un membru al familiei, cinstită şi chiar mult mai curată decât alte femei. Nimeni n-o urmărea pe unde umbla, iar ea intra discret oriunde i se părea că se cuvine să intre. În acele perioade de necaz avea chiar o anumită autoritate faţă de copiii gazdei şi faţă de alţi săteni, care o acceptau tacit ca pe un membru mai îndepărtat şi de încredere al familiei, bun şi descurcăreţ în astfel de situaţii, căci în altă împejurare nici nu o băgau în seamă, aşa cum se întâmpla şi cu Niculae, lasat să stea ca prostul pe undeva, pentru a nu încurca pe nimeni.
În rest, muncea cu ziua pe la toţi care o chemau, fără să se tocmească, lăsându-i pe aceştia să o plătească, fiecare după sufletul lui, când puteau, cu ce puteau, acceptând şi lucruri de care nu avea nici o nevoie.
Niculae creştea fără să se schimbe prea mult mintal. Acest lucru s-a văzut foarte bine mai târziu, când copilul vorbea greoi, accentuând consoanele, unind vocalele alăturate şi expectorând cuvintelele cu efort eliberator, deşi asta nu a preocupat pe nimeni, nici măcar obişnuita băşcălie despre astfel de cazuri nu s-a făcut, deoarece era vorba de un copil aproape al nimănui. Dar care începuse să facă şi el ce făcea mama lui, aşa cum o văzuse că făcea, la început câte puţin şi apoi, odată cu creşterea în putere, din ce în ce mai mult, astfel că pe la 12 ani o egalase, şi în unele munci era mai bun decât Sofia.
Nici nu s-a pus vreodată, de către cineva, problema ca Niculae să meargă la şcoală, acesta neştiind la ce i-ar fi folosit şcoala, când înţelegea că se descurcă bine, uneori chiar şi fără mama sa, chemată în altă parte, ori pusă să facă altă muncă, în toate relaţiile pe care le avea cu ceilalţi din sat, deoarece aceste relaţii erau doar de muncă. Adică de munca pe care mama lui şi el o făceau pentru alţii, căci nu avea rost şi invers, ei având doar o cocioabă cu o cameră, o bucătărie şi o mică tindă invadată de florile crescute mari în curticică, şi pământ doar pentru câţiva ari de porumb. Cu care hrăneau câteva găini, să aibă un ou de Paşte, altceva nu-şi permiteau, nestând pe acasă.
Nici nu şi-a dat bine seama Niculae cum Sofia a început dintr-o dată să piardă puterea, să slăbească şi să moară discret, aşa cum a fost toată viaţa ei. Vecinii au auzit răgetul inuman al lui Niculae, ca al unui spintecat, când, într-o dimineaţă, mama lui nu s-a mai sculat din pat, înţepenită, după care acesta a fugit în pădure, unde a stat până a doua zi. Au venit şi au pregătit-o pe Sofia de înmormântare, au adus lumânări şi au facut de veghe. Cu acea ocazie s-a văzut că nu are nici o rudă, de nici un fel, lumea încercând să-şi amintească când a fost născută, cum îi chema pe părinţi, unde sunt înmormântaţi ş.a. Dar n-au putut reconstitui nimic, deoarece nu fuseseră preocupaţi deloc de soarta Sofiei, până atunci. Niculae a apărut în curte ca un străin hăituit şi, după ce s-a dus de câteva ori către casă, fără să intre, fără să dea semn că recunoaşte şi înţelege ceva, s-a întors şi s-a pus pe o bancă în faţa porţii, de pe care nu s-a mai ridicat, decât ca să meargă în urma carului cu care era dusă Sofia la cimitir. Mergea în urma tuturor, foarte puţini, aşa cum fusese obligat să meargă la celelalte înmormântări, să nu strice socotelile şi să nu deranjeze pe ceilalţi, să vină să ia colacul după ce luau toţi ceilalţi şi nu se supăra dacă nu îi ajungea rândul. La fel se petreceau lucrurile şi la pomeni, unde nu avea loc totdeauna. La mormântul Sofiei fu chemat să dea şi el colaci, moment în care începu să lăcrimeze şiroi, străduindu-se să nu plângă, pentru că ştia că sughiţurile lui erau îngrozitoare, putând-o speria şi pe Sofia. Acesta a fost momentul în care ceilalţi au ştiut că Niculae nu a înnebunit şi că va continua, cum va putea, să moştenească pe Sofia. Abia împlinise 16 ani, ziceau cei care aveau copii de vârsta apropiată.
Niculae a continuat să muncească, aşa cum făcea când trăia Sofia, fără să se tocmească, orice, la oricine şi oriunde. De multe ori dormea unde muncea, pentru a nu mai pierde vremea pe drum, fiind un om vrednic şi ţiitor la muncă. Din cauza asta, la el în curte crescuseră bălării, în casă nu mai era făcut curat şi sărăcia se înfrăţise cu paraginea, astfel că, în câţiva ani, stătea să se aleagă praful de mica gospodărie a Sofiei.
Nu era anormal de mare, dar avea muşchi de fier. Fiind puţin cocoşat, ori mai degrabă aplecat prea mult în faţă, părea mai mic decât era de fapt, iar pe lângă vorba greoaie şi şuierată mai mergea şi puţin lăbărţat, ca o raţă cu un picior mai scurt.
Cu toate astea, odată, aşa din senin, pe la douăzeci de ani, apăru cu Ana, una slabă şi negriciosă, care îi şi turnă patru copii, câte unul pe an. Ana nici nu se compara cu Sofia, casa nu era îngrijită, şi nici nu muncea pe rupte ca aceasta. Ea venea cu copiii după Niculae, pe unde muncea el, ca să primească şi ei câte ceva, în primul rând mâncare, astfel că Niculae aducea din ce în ce mai puţin acasă. Iar copiii creşteau, nici unul nu semăna mental cu el, nu mai putea evita să-i trimită la şcoală, le trebuiau haine, iar cererea de muncă se împuţinase, lumea sărăcise, crescuseră impozitele, se pregătea cooperativizarea agriculturii, iar el nu mai putea aduce zilnic cele necesare familiei. Şi s-a gândit, după cum a văzut că au facut alţii, să plece la oraş... Şi s-a dus destul de departe, sătul de ceea ce vedea şi i se întâmpla acasă, astfel încât să-i vină greu să se întoarcă dacă nu găsea repede de lucru şi să le fie imposibil alor lui să-l caute pe unde umbla. S-a angajat vidanjor la firma de salubritate a oraşului, singurul loc de muncă unde a fost accepat neştiutor de carte şi fără vreo pregătire de vreun fel. Îşi făcea treaba exemplar, cu maximă seriozitate, aşa cum fusese învaţat de Sofia, fără mofturi cu concedii de odihnă, oricând dispus să lucreze suplimentar şi oricât era nevoie. A început să câştige bani, suficient de mulţi faţă de câştigurile de la ţară, astfel încât după doi ani îşi aduse familia în oraş, copiii au făcut şcoala şi nimeni n-ar mai fi ştiut nimic de ei, dacă un sătean n-ar fi mers cu oarece treburi în acel oraş şi, nu l-ar fi întâlnit, în exerciţiul funcţiunii, măturând pe strada, pe Niculae al Sofiei.
Acesta era foarte necăjit, deoarece fusese retrogradat măturător, dupa o întâmplare petrecută cu ceva timp în urmă, şi nu avea curajul să meargă la director şi să ceară să redevină şef de utilaj, adică vidanjor cu roaba, unde se câştiga aproape dublu şi unde neprevăzutul (înfundarea conductelor, haznalelor, etc.) aducător de bani suplimentari era mai la el acasă decât gunoiul de pe străzi, cu atât mai mult cu cât, deşi oraş industrial, era un oraş transilvănean, cu oameni educaţi în spiritul de ordine şi disciplină, cu care el se simţise foarte bine, şi gunoiul nu prea se făcea des şi mult, la normă. Fostul consătean, fără să-i spună ceva, a intervenit pe lângă directorul cu care era rudă nevasta sa şi l-a repus în drepturi pe Niculae. Apoi a venit în sat şi a povestit ce i s-a întamplat lui Niculae al Sofiei: adică, într-o zi de salariu, acesta s-a dus la casieră şi a primit chenzina. A numărat, că nu v-am spus că ştia să numere şi să cunoască banii, şi a văzut că îi lipsesc câteva hârtii de 25 de lei, pe care le-a asociat repede cu contravaloarea în roabe cărate cu rahat. A întrebat casiera dacă nu este o greşeală, aceasta a zis că dacă este o greşeală, atunci îi aparţine şefului de echipă, care i-a trecut în pontaj un numar greşit de roabe. Atunci Niculae a ieşit în curtea întreprinderii la care nu venea decât să-şi ia chenzinele, a dat întâmplător cu ochii de şeful de echipă, s-a dus la el, l-a înşfăcat după ceafă şi l-a târât către poartă, în ţipetele îngrozite ale acestuia, sub spaima celorlalţi gură cască, în timp ce el bolborosea neîntrerupt şi neinteligibil cuvinte grele. La poartă s-a întâlnit cu directorul, în faţa căruia portarul stătea drepţi, fapt care l-a blocat şi descumpănit un pic, deoarece el îi zicea “să trăiţi!” portarului, pentru că acesta era cheia de intrare în întreprindere, el te întreba unde vrei să te duci şi el îţi spunea dacă te lasă ori nu să intri şi pe unde să umbli. Pe portar îl mai cinstea şi când se întâlneau prin oraş, fiind singurul pe care îl omenea, asta şi pentru că acest portar fusese chiar cel care îl trimisese să se angajeze, la un şef de echipă pe care l-a găsit pe stradă şi care s-a ocupat de tot ce înseamna angajare, Niculae venind doar la muncă şi după bani la casierie.
Directorul a întrebat ce se întâmpla, toată lumea a amuţit, chiar şi nefericitul care nu putea să-şi schimbe poziţia de târât din cauza mâinii cleşte a lui Niculae, iar Niculae a înţeles că trebuie să dea o explicaţie. Şi a zis, atunci, poate mai clar decât a facut-o vreodată, deoarece toată lumea a înţeles clar ce spunea:
- Ăsta mi-a mâncat 7 roabe de căcat şi îl duc să-l bag cu nasul în el, pentru a le vedea!
- Bine, a zis directorul, dă-i drumul şi voi vedea eu dacă este adevarat!...
Niculae l-a slobozit pe şeful de echipă, acesta a fugit ca din puşcă, directorul a cercetat ulterior, şi a aflat că era adevarat ce a zis Niculae, a dispus să i se dea banii cuveniţi, pe şeful de echipă l-a făcut vidanjor, iar pe Niculae, pentru comportament necivilizat în întreprindere l-a retrogradat măturător de străzi. Ca să dea un exemplu!...
Şi aşa a ajuns Niculae al Sofiei să fie dat ca exemplu de toţi din sat, atunci când cineva avea vreo nemulţumire, i se făcuse vreo nedreptate. Când plecau copiii pe la facultăţi, acestora li se spunea:
- Vezi, bă, să nu uiţi şi să faci şi tu ce a făcut Niculae al Sofiei! Adică să faci aşa, nu să nu faci aşa, asta era destul de clar ce voiau să spună, nu ca în toate celelalte dăţi când vorbeau în băşcălie, dar ziceau că altfel n-ar pricepe nimeni ce voiau să spună cu adevărat.
Ba chiar la o adunare la care participau intelectualii din comună, nemulţumiţi că ţăranii nu le apreciau munca, acestora li s-a zis să mai facă şi ei cum a făcut Niculae al Sofiei, dacă sunt aşa de nemulţumiţi. Aceştia s-au arătat surprinşi şi uimiţi, au constatat – aşa cum li se întâmpla şi celor mai tineri – că nu ştiau cine este, sau a fost Niculae al Sofiei, despre care nimeni nu mai ştie nimic, posibil să fi şi murit de mult!, şi nici nu sta nimeni să-i lămurească pe ei de ce a ajuns Niculae să fie exemplu.
Unii au zis că ar fi posibil să fie vorba de trasabilitate, dar nu-i posibil ca ţăranii să se fi gândit la aşa ceva…..
---------------------
* Cu accentul prelung pe i-ul de după f. Aşa se pronunţă pe acolo!..

George

George era un om destul de hotărât, poate chiar încăpăţânat, dacă luăm în calcul că uneori pierdea cu uşurinţă diferite lucruri ori afaceri (desigur aici cu sens destul de nepotrivit, deoarece la ţară nu se făceau afaceri, ci mici tranzacţii ori schimburi de servicii), din cauză că aşa hotărâse să facă şi nu mai putea da înapoi, fiind un om de cuvânt. Cum nu toate încapăţânelile lui erau finalmente şi morale, nu se putea spune că era şi un om de onoare, ţinându-se atât de tare de cuvântul dat. Dat era un fel de a spune, deoarece de cele mai multe ori era un angajament interior, care era urmarea unei analize aproape inconştiente, provocată mereu de găsirea de soluţii pentru toate problemele cu care se întâlnea permanent, deşi nu părea preocupat din cale afară, dar având o soluţie ori mai multe lasa să se înţeleagă – din modul său ferm de a acţiona – că nu are îndoieli în nimic din ceea ce face şi atunci, fără să spună ceva şi celorlalţi, avea certitudinea că oamenii sunt cu ochii pe el şi înţeleg că deja are un punct de vedere tranşant în acea chestiune, iar abaterea de la acesta l-ar face de nerecunoscut, ceea ce ar fi fost mult mai grav decât de râs. De râs era aproape firesc să fii, pentru că nu există om să nu mai facă şi câte o boacănă, cât era el de matur şi de familist, şi nici nu ar fi putut trăi bine cu ceilalţi, dacă nu ar fi acceptat că aceştia au dreptul de a râde din când în când de oricine dintre ei, chiar şi de el...
El accepta că fiecare are dreptul la un adevăr al lui, chiar dacă se trişa uneori – dar nu de către el, şi în nici o împrejurare nu renunţa la mândria de a fi cel puţin corect –, fără a lua în derâdere spusele cuiva, aşa cum făcea nea Dirică Pistolea, cu propriul lui adevăr, când povestea cum şi-a luat el o vacă. De fapt nu el, ci nevasta sa Ana, care se târguise îndelung, dar cum Ana era a lui, povestea fără să facă diferenţa, să nuanţeze, în acel început de primăvară.
Cum în sat tot ce se întampla era cunoscut şi îndelung discutat, căci doar astfel puteau ţăranii să ajungă totdeauna prea târziu la înţelepciune, dialogurile dintre aceştia nu erau prea dezvoltate ori diferite de la interlocutor la interlocutor, dar ceva le făcea să pară interesante la fiecare reluare, inclusiv când erau povestite de alţii.
- Bună dimineaţa, nea Dirică! Ieşişi la poartă aşa de dimineaţă? întrebă cel care se oprise deja din mers, ca un gură-cască pregătit să afle din gura acestuia povestea cu vaca, deşi o auzise de mai multe ori de la alţii.
- Să trăieşti bă!, dar unde te duci pe uliţa asta? răspundea nea Dirică, după un timp în care se asigura că îşi ciuliseră şi alţii urechile ca să-l audă, şi fără să-i răspundă direct la întrebarea pusă.
- E, am şi eu o treabă cu Ion al Nebunei, vreau să-l chem să mă ajute să tai nişte lemne...
- Păi ce eşti nebun şi tu, bă, acum se taie lemne, când lumea se pregăteşte să iasă la arat? întrebă nedumerit nea Dirică, deşi ştia că era vorba de nişte tufe care crescuseră pe un loc nemuncit de câţiva ani, şi pe care ăsta al lui Fâţoi îl cumpărase ca să-l are chiar în primăvara aia.
- Nu nea Dirică, să tai tufele de pe locul cumpărat de la Grigore Copuzaru, ştii matale, ăla de la Valea cu Nuci. Dar am auzit că ţi-ai luat vacă, este bună de lapte?
- Tu ce părere ai, mă băiatule, mă ştii pe mine că nu ştiu ce să cumpar? A fătat de o lună şi dă lapte de nu pot să-l răzbesc.
- Cât dă nea Dirică?
- Ghici!
- Păi poate da cinci litri odată!...
- Cât? Întrebă revoltat şi strâmbându-şi faţa aia cu musteaţile răsucite până la urechi, închizând şi deschizând repede ochii lăcrimoşi, ca şi cum era sigur că şi ceilalţi care ascultau din bătăturile lor îl vedeau cât de pornit era acum împotriva nărodului cu care acceptase să intre în vorba. Apoi, mai calm, parcă îngăduitor, zicea:
- De la zece în sus, e bine, bă?
- E bine nea Dirică, dar este bătrână de dă atâta lapte?
- Bătrână? Tu cât îi dai, dacă te pricepi aşa de bine? Măcar ai văzut-o?
Şi apoi urmă în mod inevitabil:
- Ghiceşte! reluă el variaţiile de întrebări pe care le punea de obicei, ca să dea de înţeles că nu era aşa de uşor să şti ce era în capul lui şi – oricum – că merita să te faci de râs, căci aproape sigur nu vei ghici.
- Păi n-am apucat să o vad, doar ştii că stau lângă Muţeşti, şi mai mult pe acolo mă învârt, dar cred că are vreo opt ani...
- Cât? Bă, eşti prost de- abinelea!... Este la al doilea viţel şi pe primul l-a făcut de neleapcă... Acum ce mai zici?
- Eu nu zic nimic, nea Dirică, dar zic unii că o cam apucă strechea....
- Cum? De abia am luat-o şi deja ştiu unii cum este vaca mea, se miră şi mai nedumerit nea Dirică... Chiar că mă supăr, bă, Pavele, dar asta este cea mai mare minciună. Cum să o apuce strechea, când este aşa de blândă că merge după Ana nelegată, fără să-şi întoarcă gâtul, când o duce la adăpat la fântâna lui Gorie.
- Da ai dat o grămadă de bani pe ea, zise Pavel, mai mult pentru a-l mai potoli şi a-i arată că ştie că a făcut o afacere bună.
- Ghiceşte! Continuă nea Dirică, pentru a-l pune meritat în încurcătură pe Pavel şi a-i arată că îi stricase ziua, încă de dimineaţă, deşi părerea lui era alta, adică tocmai că mai avusese un prilej să lămurească odată chestiunea vacii lui cu vecinii atât de pizmaşi şi atenţi pe după uluci.
- Două mii două-trei sute, tot ai dat pe ea!
- Cât? !....O mie şapte sute, zise nea Dirică cu o satisfacţie răutăcioasă; şi apoi, cu vocea ridicată cât să fie auzit de toţi vecinii, chiar şi de către cei care nu băgaseră de seamă ce se discuta acolo, conchise: - L-a păcălit muierea mea! Spuse ăsta, pentru ca aici voia sa ajungă, pentru că cea mai mare satisfacţie a lui nu era dacă vaca era chiar aşa de bună, ci că nevasta lui l-a păcălit pe cel cu care se tocmise toată ziua de vineri, la târg, la Bibeşti, şi asta îl făcea să se simtă foarte fudul. Apoi intră în curte trântind poarta şi lăsându-l pe Pavel în mijlocul drumului, ca pe un prost ce era, incapabil să înveţe vreodată cum se cumpără o vacă.
George hotărâse demult ziua când va ara bucata de pământ dintre vie si pârâu, unde doar o mică parte fusese grădină de zarzavaturi – mai mult pentru a putea muma lui bătrână să vină să ia câte ceva pentru mâncare, căci gradina propriu-zisă era pe partea cealaltă a pârâului, spre Gilort, întinsă pe două pogoane, astfel încât să poată scoate şi ceva bani, vânzând legume în târg, la Cărbuneşti –, iar pe restul pământului pusese porumb. Se vedeau cocenii retezaţi aproape de genunchi, ca să nu se aplece prea mult cu secera cel ce-i tăiase în toamnă, şi oricum nu erau decât buni să li se dea foc, pentru că vitele nu-i puteau mesteca.
Îi plăcea să spună, când era întrebat, de ce se hotărăse să faca ceva, cândva anume, cum se făcea agricultura cu curul pe la ei, respectiv o veche poveste pe care o auzise şi el pe undeva şi pe care o spunea tuturor, când avea ocazia să se laude cu rezultate bune, nu prea des, dar oricum mai des decât ceilalţi din sat, deoarece el susţinea că analiza, precum socru-său, chiar dacă nu atât de precis şi pe mai mulţi ani, toate semnele naturii, şi ştia cam ce se va întâmpla în anul care vine şi când era bine să se facă anumite treburi pe ogor şi pe acasă. De fapt, George, deşi n-o spunea niciodată, îl preţuia foarte mult pe socru-său Solomon din Vierşani, om fără şcoală, dar autodidact cât să ştie să citească binişor şi chiar să se uite pe nişte cărţi ale copiilor lui, care făcuseră şcoli la oraş, fără să priceapă totdeauna tot, doar câte ceva pentru a-şi reprezenta un univers propriu, destul de fabulos şi de greu de descifrat pentru alţii, mai ales citind iarna, în măsura în care nu-şi ocupa ziua întregă cu treburile gospodariei şi nici nu şi-o pierdea la băut şi jucat carţi cu alţii din sat, socrul lui care ştia totdeauna foarte exact ce se va întâmpla cu vremea în zilele următoare şi, după semne numai lui vizibile, la ce culturi le va merge bine în următorii doi-trei ani.
Revenind la cum se făcea agricultura pe acolo, povestea cum un bătrân încerca să-şi înveţe băiatul când trebuie să are, respectiv când a venit timpul aratului, aşa cum se cuvine ca toate faptele omului să se facă numai la un timp potrivit pentru ele, un timp al lor. Bătrânul îl lua pe băiat de dimineaţă, se ducea cu el pe ogor, se aşezau cu fundurile pe pământ şi stăteau până bătrânul îşi răsucea o ţigară, trăgea câteva fumuri, mai mult ca să-şi dea importanţă în faţa băiatului, proaspăt venit de la armată şi gata de însurătoare, apoi se ridica, îşi scutura pământul de pe iţari şi îi spunea băiatului că în ziua aceea nu vor ara. Repeta această vizită la ogor de mai mule ori, până când, într-o dimineaţă, dintr-o dată, îi spuse hotărât fiului:
- Fugi repede acasă, pune boii la jug şi vino cu plugul încoa, că azi arăm!...
Băiatul se execută, ară toată ziua ţinând plugul de coarne, în timp ce tatăl său mâna boii şi îi întorcea la capul locului, pentru prima oară schimbând astfel rolurile, iar seara la masă, în timp ce bâtrânul pufăia la a doua ţigară, îl întrebă cum şi prin ce de şi-a dat seama că venise timpul aratului. Bătrânul îi răspunse că şi-a dat seama cu curul. Vazând uimirea băiatului, pentru a-l nu-l chinui mai mult, îi spuse ca ştergându-se de pământ pe iţari a simţit că aceştia nu mai erau umezi pe fund, deci se putea ara. De unde concluzia haioasă a povestirii că (şi) pe acolo agricultura se făcea cu curul.
Aşa că în acea dimineaţă, strigă la vecinii lui să-i deschidă porţile de la intrarea în curte şi de la ieşirea dinspre grădină, ca să treacă printr-o potecă mai lărguţă, cu plugul, printre gardul de uluci făcut de el între via lui şi via vecinilor, care lăsaseră şi acea potecă, deoarece după vie erau mai multe parcele ale neamurilor lor şi nu se putea ajunge altfel la ele, iar de pe partea cealaltă, pârâul fiind greu de trecut, oamenii adâncindu-l ca pe un canal, prin care să poată trece viiturile la ploile şi potopurile verii.
George, mergea astfel pe lângă gardul viei lui, care continua ceva după terminarea viei vecinilor şi apoi intra pe terenul lui, destul de lat, astfel încât lotul până în pârâu era aproape pătrăţos.
Puse plugul în brazdă, după ce măsură cu piciorul care este axa mediană a lotului, dinspre răsărit spre apus, îşi fixă linia pe care va merge şi îndemnă boii să plece. Ara aşa pentru ca axa lotului să fie puţin mai ridicată, iar apele să nu băltească pe pământul lui. Se mândrea cu boii lui aproape mai mult decât cu copiii, deoarece copiii erau din sângele lui şi trebuia să-i semene, ceea ce nu era ceva nemaivăzut, dar boii lui erau cei mai buni din sat, pentru că erau cei mai tari, cei mai ascultători şi cei mai bine instruiţi cu orice muncă pe care o făceau. Era suficient să le vorbească, cu voce blândă, aşa cum nu se adresa nimănui în timp ce muncea cu o anumită încrâncenare, specifică felului lui de a fi oarecum încăpăţânat, pentru ca boii să tragă din greu, fără să se oprească de capul lor. Ştia, ca orice ţăran, că boii îi ofereau singura independenţă şi singurul mijloc de muncă care-l salva din orice nenorocire. Dacă nu-ţi rămânea nimic din culturi după ce bătea năpraznic piatra, făceai chirie cu carul la pădure, la drumuri, etc. şi mai scoteai un ban, cu care supravieţuiai fără să vinzi ceva din avutul tău, respectiv să sărăceşti. El nu avea biciuşcă, şi nici nuia ca să-şi îndemne boii, şi nu accepta să strige la ei cineva, dar şi – ferească Dumnezeu! – să-i lovească cu ceva. De aceea se ducea el personal cu boii să lucreze la alţii, fără să-i împrumute cuiva, ceea ce pe alţii îi intriga şi îi făcea oarecum suspicioşi că ar judeca corect. De fapt, din acest motiv, boii nici nu prea ascultau de vocea altcuiva, nici atunci când mergeau neînjugaţi, la adăpat ori la păscut, şi se chinuiau destul copiii cu ei, până să-i ducă acolo unde trebuia, dacă boilor nu le convenea ceva, nimeni neavând voie să-i lovească cu nuiaua. La arat, mai mult decât la alte munci, oprea regulat boii pentru că aceştia să se odihnească, spunând un hooo aproape ca o rugăminte, iar dupa pauză le zicea: gata, hai! Mai mult, era singurul ţăran care oprea boii atunci când oricare dintre ei începea să se pişe ori să se balige, asta dacă acest lucru nu se întampla la vreo oprire precedentă, care era pentru boi şi semnal pentru liber la ...descărcare. Boii erau cel mai bine îngrijiţi şi se vedea pe fibrele lor starea de sănătate şi energia pe care o aveau.
Soarele răsărise şi îl simţea când în spinare, când în faţă, cum se zbate să-i trimită căldura, în timp ce fâşia arată se lărgea înspre margini. Cocenii răsturnaţi de brăzdar, dacă nu erau ascunşi bine sub pământ pentru a putrezi, erau scoşi, scuturaţi de pământ şi căraţi apoi la capul locului, unde li se dădea foc. Mai ales pe bucăţica de grădină de legume a mumii, aceştia erau scoşi cu toţii şi arşi, pentru a se putea pune răsadurile din răsadniţa acum descoperită pe timpul zilei. Nu totdeauna în ziua în care ara punea şi porumbul ori alte culturi, ceea ce făcea ca operaţiile pregătitoare, de după arat, să dureze câteva zile şi să fie făcute de nevastă şi de alte femei, venite să lucreze cu ziua. În acea zi era singur pe acolo, doar el, ara cufundat în gândurile lui, deoarece boii mergeau singuri, iar ţinutul de coanele plugului era ca o sprijinire de un toiag al înţelepciunii, între întoarcerile de la capetele locului, timp în care visa fie la cum va arăta locul acela în vară, fie la alte multe probleme, de care avea parte permanent şi pentru care îi plăcea să caute soluţii. Doar atunci când credea că a găsit o rezolvare, ridica uşurat capul, privea întâi în sus, apoi de o parte şi de alta, până în orizonturi, şi apoi se pleca cu ochii spre pământul pe care călca cu nădejde şi speranţe. Aşa observă atunci, când coborî cu privirea după o revelaţie, că piciorul drept din spate al boului de cea sângera. Opri imediat, se duse în spatele boului, cu blândeţe îl mângâie pe spinare şi îl bătu uşor pe pulpa piciorului spunându-i : - Ridică-l!, aşa cum făcea când se ducea la potcovit. Acest bou era blând şi accepta şi mângâierile copiilor, care se mândreau că puteau trece pe sub burta lui, când acesta păştea ori sta pe loc. Trebuia numai să vorbeşti cu el şi să-l atingi pentru a şti unde eşti ca să te poată proteja. Fusese acesta şi motivul pentru care acest bou, Prian, fusese pus de cea, spre deosebire de Murgu, cel de hăis, care nu accepta decât să fie ţesălat, dar nu şi mângâiat.
Boul ridică puţin piciorul şi lăsă moale încheietura copitelor, picior ţinut cu mâna stânga de George, aşezat între spatele boului şi înaintea plugului, şi acesta văzu mica tăietură care sângera, încercând să-i descopere cauzele. Lăsă încet piciorul boului jos, pentru a se gândi cum s-a produs tăietura, când văzu că potcoava de la piciorul stâng din spate se desprinsese din nişte caiele, se răsucise spre piciorul celălalt şi se transformase într-o custură ce trecea prin tăietura de la piciorul drept, la fiecare pas. Îi veni ideea să scoată acolo această potcoavă, drept pentru care repetă operaţiile de ridicare – de data asta a piciorului stâng ţinut cu mâna dreaptă – şi cu mâna stângă trase în sus de colţul departat al potcoavei, pentru a o scoate din caiele. Trase de mai multe ori cu mişcări repetate pentru a lărgi strângerea cuielor, când – dintr-o dată – acestea cedară, cotul se eliberă brusc şi izbi pulpa piciorului din spate al lui Murgu. Acesta se sperie, încercă un salt spre Prian, care era în trei picioare, acesta se clatină, cedă puţin, suficient ca George să se trezească între tânjeală şi bou, apoi amândoi începură să fugă, deşi brăzdarul era încă înfipt în pământ. George căzu instantaneu cu picioarele printre rotilele plugului şi abia apucă să se prindă cu ambele mâini de tânjeală, când brăzdarul plugului ieşi din pământ, iar boii eliberaţi din prizonieratul pământului se lansară în galop, peste arătură, către şanţul adânc al pârâului, cu George cu cormanul în apropierea boaşelor, încercând să se caţere cu mâinile pe tânjeală, pentru a nu fi spintecat în lung de fiarele plugului, tânjeală lustruită de timp şi de burţile boilor, care aluneca parcă unsă cu grasime. Boii ieşiseră din arătură şi îl târau înspăimântaţi peste cocenii retezaţi de porumb, care îi spintecaseră hainele şi ajunseseră deja la carne, trasând tăieturi adânci din care tâşneau fulgere de sânge, ce doar usturau năpraznic, apropiindu-se de şanţul adânc al pârâului, şi dându-şi seama că nu-l vor putea sări, întoarseră brusc către poteca pe care veniseră la arat, continuâd să-l târască pe George prin toate cele, alergând ca disperaţii, fără să dea semne de oboseală. La întoarcerea bruscă, George avu o mica şansă să prindă tânjeala mai de sus, unde nu era aşa de lustruită şi încercă să se ţină cât mai mult timp în acea poziţie, fără să ştie cât va mai rezista şi imaginându-şi cum va fi sfârtecat după aceea. Apoi nu se mai gândi la nimic, mâinile se încleştaseră pe tânjeală, boii alergau nebuni şi fiecare clipă se dilatase până la oprire, într-o realitate străină şi gelatinoasă. Într-un târziu, auzi o voce cunoscută care zicea ceva boilor, parcă: ce-i cu voi aicea, măi Priene şi măi Murgule?, mai mult mirată decât alarmată şi asta îl făcu să-şi revină încet şi să ştie că vocea era a dodei Sanda, prin curtea căreia trecuse la arat, şi că boii erau în capul potecii lărgite, cu coarnele împinse în poarta de care nu mai treceau şi la care se opriseră din galopul lor exterminant de peste trei sute de metri. Îi zise încet, de sub plug, dodei Sanda să ia lanţul din coarnele boilor şi să-l petreacă strâns printre varfurile ulucilor porţii, pentru ca boii să rămână cu capetele lipite de poartă şi să nu încerce să dea înapoi. Apoi, vorbind aproape stins cu boul de cea, se tîrî pe sub burta acestuia şi ieşi uşor afară, ridicându-se în picioare ca o stafie alunecând pe lângă bou, până la poartă, când îl văzu şi doda Sanda. Îi zise să deschidă poarta, după ce desfăşură lanţul după uluci, trecu în faţa boilor şi îi trase în curtea vecinei, ieşi în şosea, intră în curtea sa, chemă nevasta să-l şteargă pe spinarea brăzdată de tăieturi cu o cârpă curată înmuiată în ţuică tare, până se opri sângerarea, apoi se îmbrăcă doar cu altă cămaşă sub care carnea îi ardea ca pârlită de flacăra, întoarse boii din curtea dodei Sanda şi plecă să termine de arat.
S-au închis rănile abia după o lună de zile, rămânându-i pentru toată viaţa dâre alburii pe toată spinarea. Pe lângă urma rănii adânci suferită în timpul războiului la plex, acestea păreau nişte nimicuri. Aşa cum a tratat şi întâmplarea prin care trecuse, ca pe ceva normal într-o zi din viaţa sa, intrigat în sine doar că era printre puţinele la care el nu avusese o previziune.
Iar George nu a lipsit de la nici o muncă pe care şi-o planificase, în încăpăţânarea lui, în toate zilele de după acea întâmplare.

luni, 29 septembrie 2008

1962

In anul 1962 mai traiau bunicile si bunicul dinspre mama, Solomon. Acesta avea o memorie proasta, dupa spusele bunicii, adica de iertator, deoarece uita pe toti care ii facusera rau cu usurinta si seninatate, nefiind in stare-in afara unor injuraturi de conjunctura- sa faca rau cuiva, nici macar fara intentie, deoarece Dumnezeu stiindu-l asa, il proteja prin indepartarea de ispite ori de intamplari potential periculoase. Asta, tot mama mare Smaranda o zicea, parca cu jumatate de inmuiere a vehementei cu care-l toca marunt, aruncandu-i toate pacatele si toate ocarile posibile, cand isi aducea aminte ca nefiind daruit de Dumnezeu, dar tot fiinta a lui, se oprea din balacareala si se inchina, acceptand ca asta i-a fost soarta si, fiind ca era vorba de soarta ei, se mai domolea ingaduitoare, doar atat cat sa sara la alt subiect la fel de neavantajos pentru bietul bunic, parand intre doua valuri de insulte a-l accepta ca pe o soarta inexorabila.
Solomon fiind cam greu de urechi, urmare a unei crunte raceli din copilarie, parea ca nu aude nimic si ca din acest motiv accepta toate cele spuse, dar nu era chiar asa, caci din cand in cand-desigur ca mai mult pentru el- zicea neutru ca “ce stii tu, baba proasta!”, bagand-o pe mama mare in sperieti, pe moment, deoarece ea nu stia ce auzise din ce zisese si la ce era replica intarziata a bunicului. Tata al batran, asa ii ziceam noi copii, pusi de mamica, crescuse de mic cu mama vitrega, mai bine zis fusese trimis cu ceilalti frati la Valea Desului, unde au stat pana au plecat la armata, impreuna cu vitele de care aveau grija, departe de vatra satului, unde tatal lor statea si traia in huzur cu femeia ce luase locul mamei lor moarte prematur. Smaranda, fata de invatator, fusese casatorita cu un dascal de biserica si nascuse trei fete. Pe toti i-a pierdut in primul razboi, fetele din cauza unei molime care facuse ravagii in acea perioada, iar barbatul murise la datorie. Dupa razboi, de unde se intorsese maturizat Solomon, Smaranda a acceptat cu greu sa se casatoreasca, dar vaduva si cu trei fete moarte era mai greu sa-si mai gaseasca o partida cu fruntasi ai satului. Ii zicea ca l-a luat, fireste ca nu era adevarat!, doar cu un camesoi pe el, adica un fel de sac gaurit la fund cat sa intre capul prin el si pe laterale, cat sa iasa bratele, si fara nadragi in cur, adica fara nimic pe sub acel camesoi. Este normal ca acest lucru sa fi fost adevarat pana sa fie incorporat. Ma uimeste si acum aceasta poveste, respectiv dispretul manifest al bunicii mele, fata de un “taranoi needucat si surd”, deoarece tatal lui a avut destul de mult pamant, atat de mult incat mostenitorii au primit fiecare zeci de hectare de pamant, cea mai mare parte-este adevarat- de deal impadurit, ceea ce ar fi trebuit sa o consoleze cumva. Pe langa faptul ca omul era de o inteligenta nativa uimitoare, capabila de interactiuni subtile cu natura si oamenii, intr-un mod de manifestare total obisnuit, modest si harnic fara limite, dar pe toate astea ea le ignora fara dorinta de a le percepe vreodata existenta. El invatase sa citeasca si sa scrie fara invatator, de la alti copi, veniti pe la Valea Desului in vacanta, si mai tarziu citind cartile copiilor lui, la vremea scolii, fara sa faca aluzie ca ar stii ceva carte. Candva, dupa ce se terminase demult razboiul, fratele lui Ionita l-a intrebat, mai mult ca sa auda altii de prin prejur, cum de a fost posibil sa fie recrutat, cand el auzea asa de slab si isi dadea tot el raspunsul ca asa a fost atunci. Solomon facuse armata in trupele de cavalerie si Ionita, ca frate mai mare, il intreba iarasi -ca sa priceapa si ceilalti- daca auzea comenzile sergentului.”-Io nu, dar iapa da!”, zicea Solomon si lauda pe batrana iapa, care dupa atata instructie intelegea si executa singura si exemplar comenzile sergentului, incat recrutul nu a avut mari probleme. Povestea Tatalui al batran s-a sfarsit simplu inainte de 1970: a murit stand in fund pe pat, aplecat sa-si lege sireturile la bocanci. A murit ca un sfant, ramanand pana in ultima clipa un om lucid si candid, gata sa-si caute mereu de lucrul sau. Bunica, pe care am iubit-o cu duiosie, si care ma lua drept complice cand eram mai mic si-l ataca brutal pe tata al batran, devenise de ceva timp mai confuza, iar la cca un an s-a dus si ea langa mosul ei, care a primit-o ca si cum toata viata lor ar fi fost numai lapte si miere, caci linistea s-a asternut pe veci peste mormintele lor alaturate, reflexie stelara necunoscuta pe acest pamant al patimilor, lasat in grija copiilor si nepotilor.
Bunica dinspre tata sau muma cum ii ziceau toti ramasese de mult timp singura, mosul cu ceva ani mai mare, murind de astm, impacat poate ca lasa totul intr-o mana forte si gospodara. Locuia peste drum de noi, intr-o casa facuta de bunicul, in care s-a mutat dupa ce mama nascuse déjà doi copii si nu mai putea fi ajutata de nimeni sa iasa la liman, al treilea copil urmand sa se nasca curand dupa mutare. Se gospodarea singura, ba avea pretentia ca tata sa-I lase arata si grapata o fasie de pamant pe care punea cam tot ceea ce avea necesar, desi putea sa culeaga de oriunde de pe tarlalele noastre. Se nascuse odata cu Sadoveanu, despre care nu avea habar, singurul lucru legat de stiinta era numaratul banilor, indiferent cate stabilizari si emisiuni noi de bancnote se facusera, numara si socotea fara greseala. Mama, cateodata il scula pe tata si il trimitea sa stea in tinda casei bunicii, pana ce aceasta revenea din odaia buna, cu lampa in mana, dupa ce termina sesiunile de noapte de numarat banii. Grija parintilor mei era ca sa nu scape lampa cu petrol din mana si sa dea foc la casa. Tata venea totdeauna bine dispus dupa veghea discreta, odata ca nu se daduse de gol, apoi pentru ca niciodata nu stia cati bani are muma, pentru ca ea numara numai in gand. Erau timpuri in care se produceau spargeri pentru nimica toata, lumea stia ca muma are ceva bani, nimeni nu stia cat, dar nu a existat niciodata vreo incercare de intruzie ori de pacaleala. Nimanui nu-i dadea bani fara un serviciu facut, nici chiar noua nepotilor, decat daca ii aduceam apa de la fantana, lemne din pivnita pentru foc ori ale treburi inventate de ea pentru a ne omeni cu oricele si bani. Venea iarna pe la noi si o intrebam destul de obraznic si de direct daca ne-a adus ceva. Ea ducea mana catre deschizatura camesii cusute si ne punea sa ghicim. De cele mai multe ori nu ghiceam, pentru ca incerca mereu sa ne surprinda cu ceva, ca si cand oricelele ar fi nefinite, cand de fapt locurile si conditiile de unde erau procurate erau extreme de variate. Nici azi nu am inteles rostul gutuilor pe care le gasea iarna sub zapada, sub gutuiul pe langa care treceam si noi destul de des, a nucilor, a merelor, a alunelor si a altor fructe pe care le ascundea toamna de noi si le tinea-cine stie cum-de pareau atunci culese de prim pomii de care vorbea. Incerca oare sa ne sugereze ca poti face ca anotimpurile sa fie vesnice prin fructele lor, daca stii sa le pretuiesti nu numai atunci cand o fac toti, ca ceea ce este trecator pentru unii nu este si pentru altii ori cine stie ce alte chestii la care nici ea nu se gandea, dar o facea pilduitor din traditii indescifrabile?. Era o buna descantatoare, in incantatiile ei iti disparea durerea de cap, starea de voma, alte rele indefinite, deochiul etc. Era si singura din imprejurimi care curata albeata de pe ochii oamenilor, cu ban de argint retezat, iar mai apoi-cand a lasat-o putin vederea- doar de pe ochiul vitelor.
Tatal meu imi povestea cum odata, cand mergeau cu carul cu zarzavaturi la targ la Carbunesti, intre Jupanesti si Vidin, in miez de noapte au oprit boii niste hoti, i-au dejugat si i-au luat cu ei prin padurea care pleca direct spre rasarit din susea (asa se zicea pe acolo la sosea). Ei, muma si tata, au ramas nemiscati in car, in mijlocul drumului, pana cand au aparut niste munteni cu carute trase de cai, care veneau sa schimbe produse cu cei de la ses si campie. Le-au povestit ce s-a intamplat, acestia si-au deshamat caii si au plecat in directia aratata. Dupa vreo doua ore, s-au intors cu boii si cu hotii batuti bine si legati cu funii, pe care i-au luat cu ei sa-I duca la politie. Tot pe acolo, de data asta, tata s-a apucat sa-mi spuna povestea unui mosneag care ara pamantul, trist si insingurat, deoarece avusese doi baieti si amandoi murisera in razboiul trecut. Povestirea era in versuri, tata recita linistit, in timp ce boii trageau alene carul plin cu zarzavaturi, spre targul la care urma sa ajungem la ultimul cantat al cocosilor . Desi noapte deplina, fara lumini in cer si pe pamant, surexcitatia mea era maxima si vedeam aivea, la zeci de metri de noi, pe tarla cum mosul tinea plugul de coarne, aplecat peste acestea ca sa nu-i scape nimic din ce intorcea cormanul. Pentru ca povestea spunea ca, in timp ce ara, a scos cu cormanul un craniu de om, pe care l-a luat in mana, l-a sters cu evlavie de tarana, si se intreba repetat: “-Poate e a lui Lisandru, poate e a lui Calin!?..” Il vedeam si il auzeam cu toate simturile mele si nu stiam ce sa fac. Caci asa ii chemase pe feciorii lui, Lisandru si Calin, ajunsi in pamant, in acelasi pamant pe care-l rascolea el, fara spatii si timpi delimitatori, atata timp cat moartea si viata se inteleg dincolo de ratiuni si temeiuri, pe o scena in fata mea . Ma apuca o frica viscerala, cu atat mai mare cu cat tata parea sa fi adormit, iar boii inca mai aveau de mers pe drumul fara case, dintre localitatile mentionate, frica ce tinea pana la calea ferata, cand trebuia sa ma dau jos din car, sa iau boii de funie si sa merg inaintea lor pana dincolo de linia ferata, frica de tren a boilor alungand frica mea.
In acel an 1962 s-au intamplat mai multe lucruri ce m-au marcat serios…
Katoblepas