Niculae al Sofiei a ajuns să fie dat exemplu. Unii credeau că în derâdere, din lipsă de altceva, ori chiar ca un contraexemplu. Dar, cu timpul, toţi cei care aveau câte ceva în cap, adică nu erau lipsiţi de capacitatea elementară de a pricepe cum stau lucrurile, au acceptat că, deşi discutabil, Niculae al Sofiei putea fi exemplu.
Toată lumea îl cunoştea sub numele de Niculae al Sofiei. Trebuie să fi avut şi el un nume de familie, trecut pe buletin, dar asta era doar surpriza cu care se prezenta pe la autorităţi ori – mai târziu, înainte de a deveni exemplu – pe la ghişeul la care i se dădea salariul. Născut de Sofia, fară căsătorie, aceasta nu a avut niciodată curajul să spună cu cine l-a făcut, deoarece era săracă lipită pământului şi nici prea frumoasă ori prea deşteaptă nu era, astfel că nu s-a uitat nimeni la ea, cu gând de căsătorie. Poate nu s-a uitat nimeni la ea nici cu alt gand, doar vreunul beat turtă, care fusese cules din şanţ de Sofia, dus în cocioaba ei şi pe când şi-a revenit puţin de la căldură şi nu vedea bine femeia care îl oblojea şi-a făcut vânt asupra ei, iar ea din curiozitate şi poate şi dintr-o aşteptare de care nu se considera vinovată şi nici nu-şi închipuia dacă va lua sfârşit cândva, a primit totul, fară să înţeleagă nimic atunci, dar imediat după să priceapă că era bărbatul altei femei (deh, ea nici nu se considerase în drept să fie femeie!) şi că acesta trebuia să ajungă acasă, fără să fie vazut de nimeni şi fără ca el să-şi dea seama în ce casă nimerise ori să-şi aducă aminte de ce se întâmplase.
Puţin surprinsă, lumea a acceptat că şi Sofia putea să facă un copil, atâta timp cât nu se ştia al cui este şi în ce împrejurări se întâmplaseră lucrurile, aici ori în altă parte, mai ales că nimeni nu considera necesar să stea de vorbă cu ea despre astfel de chestii, deşi ceilalţi şi celelalte din sat vorbeau unii despre alţii, vrute şi nevrute, cu o voluptate greu de egalat. Şi apoi, Sofia putea munci la fel de bine, cu copilul lângă ea, lăsat la capul locului, să plângă fără să deranjeze pe nimeni, până ducea rândul la sfârşit, când îl alăpta scurt, şi, apoi – după ce împlinise doi ani – să-l lase să vină târâş ori în picioare după ea, cât era ziua de mare, soarele de puternic şi bolovanii de colţuroşi, cu picioarele desculţe, aşa cum erau ale tuturor. El o urma ca un câine peste tot, iar ea avea grijă de el ca şi de ea, împărţind totul, din ce în ce mai mult spre partea lui, deoarece era mereu nesătul şi destul de întârziat mintal faţă de copiii de vârsta lui. Bine, asta o spune povestea, pentru că ea nu îndrăznea să-şi compare copilul cu ceilalţi din sat, considerând că era natural să fie aşa, având în vedere condiţiile în care fusese pus la cale, prin furare de persoană inconştientă, profitare de starea în care se găsea şi, mai ales, din cauza beţiei profunde a tatălui, copilul nu putea ieşi întreg la cap. Sofia era profund credincioasă şi considera că aşa a vrut Dumnezeu, motiv pentru care era liniştită şi mereu încrezătoare, odată ce s-a predat în grija Lui, ştiind şi că nu este singura sub această grijă. Ea nu lipsea de la nici o slujbă de la biserică şi ajuta, fără vreo plată, pe oricine în necaz. Se trezeau cu ea în curte, făcând ce trebuia, înţelegând din priviri sau din instinct să conlucreze, ca un membru al familiei, cinstită şi chiar mult mai curată decât alte femei. Nimeni n-o urmărea pe unde umbla, iar ea intra discret oriunde i se părea că se cuvine să intre. În acele perioade de necaz avea chiar o anumită autoritate faţă de copiii gazdei şi faţă de alţi săteni, care o acceptau tacit ca pe un membru mai îndepărtat şi de încredere al familiei, bun şi descurcăreţ în astfel de situaţii, căci în altă împejurare nici nu o băgau în seamă, aşa cum se întâmpla şi cu Niculae, lasat să stea ca prostul pe undeva, pentru a nu încurca pe nimeni.
În rest, muncea cu ziua pe la toţi care o chemau, fără să se tocmească, lăsându-i pe aceştia să o plătească, fiecare după sufletul lui, când puteau, cu ce puteau, acceptând şi lucruri de care nu avea nici o nevoie.
Niculae creştea fără să se schimbe prea mult mintal. Acest lucru s-a văzut foarte bine mai târziu, când copilul vorbea greoi, accentuând consoanele, unind vocalele alăturate şi expectorând cuvintelele cu efort eliberator, deşi asta nu a preocupat pe nimeni, nici măcar obişnuita băşcălie despre astfel de cazuri nu s-a făcut, deoarece era vorba de un copil aproape al nimănui. Dar care începuse să facă şi el ce făcea mama lui, aşa cum o văzuse că făcea, la început câte puţin şi apoi, odată cu creşterea în putere, din ce în ce mai mult, astfel că pe la 12 ani o egalase, şi în unele munci era mai bun decât Sofia.
Nici nu s-a pus vreodată, de către cineva, problema ca Niculae să meargă la şcoală, acesta neştiind la ce i-ar fi folosit şcoala, când înţelegea că se descurcă bine, uneori chiar şi fără mama sa, chemată în altă parte, ori pusă să facă altă muncă, în toate relaţiile pe care le avea cu ceilalţi din sat, deoarece aceste relaţii erau doar de muncă. Adică de munca pe care mama lui şi el o făceau pentru alţii, căci nu avea rost şi invers, ei având doar o cocioabă cu o cameră, o bucătărie şi o mică tindă invadată de florile crescute mari în curticică, şi pământ doar pentru câţiva ari de porumb. Cu care hrăneau câteva găini, să aibă un ou de Paşte, altceva nu-şi permiteau, nestând pe acasă.
Nici nu şi-a dat bine seama Niculae cum Sofia a început dintr-o dată să piardă puterea, să slăbească şi să moară discret, aşa cum a fost toată viaţa ei. Vecinii au auzit răgetul inuman al lui Niculae, ca al unui spintecat, când, într-o dimineaţă, mama lui nu s-a mai sculat din pat, înţepenită, după care acesta a fugit în pădure, unde a stat până a doua zi. Au venit şi au pregătit-o pe Sofia de înmormântare, au adus lumânări şi au facut de veghe. Cu acea ocazie s-a văzut că nu are nici o rudă, de nici un fel, lumea încercând să-şi amintească când a fost născută, cum îi chema pe părinţi, unde sunt înmormântaţi ş.a. Dar n-au putut reconstitui nimic, deoarece nu fuseseră preocupaţi deloc de soarta Sofiei, până atunci. Niculae a apărut în curte ca un străin hăituit şi, după ce s-a dus de câteva ori către casă, fără să intre, fără să dea semn că recunoaşte şi înţelege ceva, s-a întors şi s-a pus pe o bancă în faţa porţii, de pe care nu s-a mai ridicat, decât ca să meargă în urma carului cu care era dusă Sofia la cimitir. Mergea în urma tuturor, foarte puţini, aşa cum fusese obligat să meargă la celelalte înmormântări, să nu strice socotelile şi să nu deranjeze pe ceilalţi, să vină să ia colacul după ce luau toţi ceilalţi şi nu se supăra dacă nu îi ajungea rândul. La fel se petreceau lucrurile şi la pomeni, unde nu avea loc totdeauna. La mormântul Sofiei fu chemat să dea şi el colaci, moment în care începu să lăcrimeze şiroi, străduindu-se să nu plângă, pentru că ştia că sughiţurile lui erau îngrozitoare, putând-o speria şi pe Sofia. Acesta a fost momentul în care ceilalţi au ştiut că Niculae nu a înnebunit şi că va continua, cum va putea, să moştenească pe Sofia. Abia împlinise 16 ani, ziceau cei care aveau copii de vârsta apropiată.
Niculae a continuat să muncească, aşa cum făcea când trăia Sofia, fără să se tocmească, orice, la oricine şi oriunde. De multe ori dormea unde muncea, pentru a nu mai pierde vremea pe drum, fiind un om vrednic şi ţiitor la muncă. Din cauza asta, la el în curte crescuseră bălării, în casă nu mai era făcut curat şi sărăcia se înfrăţise cu paraginea, astfel că, în câţiva ani, stătea să se aleagă praful de mica gospodărie a Sofiei.
Nu era anormal de mare, dar avea muşchi de fier. Fiind puţin cocoşat, ori mai degrabă aplecat prea mult în faţă, părea mai mic decât era de fapt, iar pe lângă vorba greoaie şi şuierată mai mergea şi puţin lăbărţat, ca o raţă cu un picior mai scurt.
Cu toate astea, odată, aşa din senin, pe la douăzeci de ani, apăru cu Ana, una slabă şi negriciosă, care îi şi turnă patru copii, câte unul pe an. Ana nici nu se compara cu Sofia, casa nu era îngrijită, şi nici nu muncea pe rupte ca aceasta. Ea venea cu copiii după Niculae, pe unde muncea el, ca să primească şi ei câte ceva, în primul rând mâncare, astfel că Niculae aducea din ce în ce mai puţin acasă. Iar copiii creşteau, nici unul nu semăna mental cu el, nu mai putea evita să-i trimită la şcoală, le trebuiau haine, iar cererea de muncă se împuţinase, lumea sărăcise, crescuseră impozitele, se pregătea cooperativizarea agriculturii, iar el nu mai putea aduce zilnic cele necesare familiei. Şi s-a gândit, după cum a văzut că au facut alţii, să plece la oraş... Şi s-a dus destul de departe, sătul de ceea ce vedea şi i se întâmpla acasă, astfel încât să-i vină greu să se întoarcă dacă nu găsea repede de lucru şi să le fie imposibil alor lui să-l caute pe unde umbla. S-a angajat vidanjor la firma de salubritate a oraşului, singurul loc de muncă unde a fost accepat neştiutor de carte şi fără vreo pregătire de vreun fel. Îşi făcea treaba exemplar, cu maximă seriozitate, aşa cum fusese învaţat de Sofia, fără mofturi cu concedii de odihnă, oricând dispus să lucreze suplimentar şi oricât era nevoie. A început să câştige bani, suficient de mulţi faţă de câştigurile de la ţară, astfel încât după doi ani îşi aduse familia în oraş, copiii au făcut şcoala şi nimeni n-ar mai fi ştiut nimic de ei, dacă un sătean n-ar fi mers cu oarece treburi în acel oraş şi, nu l-ar fi întâlnit, în exerciţiul funcţiunii, măturând pe strada, pe Niculae al Sofiei.
Acesta era foarte necăjit, deoarece fusese retrogradat măturător, dupa o întâmplare petrecută cu ceva timp în urmă, şi nu avea curajul să meargă la director şi să ceară să redevină şef de utilaj, adică vidanjor cu roaba, unde se câştiga aproape dublu şi unde neprevăzutul (înfundarea conductelor, haznalelor, etc.) aducător de bani suplimentari era mai la el acasă decât gunoiul de pe străzi, cu atât mai mult cu cât, deşi oraş industrial, era un oraş transilvănean, cu oameni educaţi în spiritul de ordine şi disciplină, cu care el se simţise foarte bine, şi gunoiul nu prea se făcea des şi mult, la normă. Fostul consătean, fără să-i spună ceva, a intervenit pe lângă directorul cu care era rudă nevasta sa şi l-a repus în drepturi pe Niculae. Apoi a venit în sat şi a povestit ce i s-a întamplat lui Niculae al Sofiei: adică, într-o zi de salariu, acesta s-a dus la casieră şi a primit chenzina. A numărat, că nu v-am spus că ştia să numere şi să cunoască banii, şi a văzut că îi lipsesc câteva hârtii de 25 de lei, pe care le-a asociat repede cu contravaloarea în roabe cărate cu rahat. A întrebat casiera dacă nu este o greşeală, aceasta a zis că dacă este o greşeală, atunci îi aparţine şefului de echipă, care i-a trecut în pontaj un numar greşit de roabe. Atunci Niculae a ieşit în curtea întreprinderii la care nu venea decât să-şi ia chenzinele, a dat întâmplător cu ochii de şeful de echipă, s-a dus la el, l-a înşfăcat după ceafă şi l-a târât către poartă, în ţipetele îngrozite ale acestuia, sub spaima celorlalţi gură cască, în timp ce el bolborosea neîntrerupt şi neinteligibil cuvinte grele. La poartă s-a întâlnit cu directorul, în faţa căruia portarul stătea drepţi, fapt care l-a blocat şi descumpănit un pic, deoarece el îi zicea “să trăiţi!” portarului, pentru că acesta era cheia de intrare în întreprindere, el te întreba unde vrei să te duci şi el îţi spunea dacă te lasă ori nu să intri şi pe unde să umbli. Pe portar îl mai cinstea şi când se întâlneau prin oraş, fiind singurul pe care îl omenea, asta şi pentru că acest portar fusese chiar cel care îl trimisese să se angajeze, la un şef de echipă pe care l-a găsit pe stradă şi care s-a ocupat de tot ce înseamna angajare, Niculae venind doar la muncă şi după bani la casierie.
Directorul a întrebat ce se întâmpla, toată lumea a amuţit, chiar şi nefericitul care nu putea să-şi schimbe poziţia de târât din cauza mâinii cleşte a lui Niculae, iar Niculae a înţeles că trebuie să dea o explicaţie. Şi a zis, atunci, poate mai clar decât a facut-o vreodată, deoarece toată lumea a înţeles clar ce spunea:
- Ăsta mi-a mâncat 7 roabe de căcat şi îl duc să-l bag cu nasul în el, pentru a le vedea!
- Bine, a zis directorul, dă-i drumul şi voi vedea eu dacă este adevarat!...
Niculae l-a slobozit pe şeful de echipă, acesta a fugit ca din puşcă, directorul a cercetat ulterior, şi a aflat că era adevarat ce a zis Niculae, a dispus să i se dea banii cuveniţi, pe şeful de echipă l-a făcut vidanjor, iar pe Niculae, pentru comportament necivilizat în întreprindere l-a retrogradat măturător de străzi. Ca să dea un exemplu!...
Şi aşa a ajuns Niculae al Sofiei să fie dat ca exemplu de toţi din sat, atunci când cineva avea vreo nemulţumire, i se făcuse vreo nedreptate. Când plecau copiii pe la facultăţi, acestora li se spunea:
- Vezi, bă, să nu uiţi şi să faci şi tu ce a făcut Niculae al Sofiei! Adică să faci aşa, nu să nu faci aşa, asta era destul de clar ce voiau să spună, nu ca în toate celelalte dăţi când vorbeau în băşcălie, dar ziceau că altfel n-ar pricepe nimeni ce voiau să spună cu adevărat.
Ba chiar la o adunare la care participau intelectualii din comună, nemulţumiţi că ţăranii nu le apreciau munca, acestora li s-a zis să mai facă şi ei cum a făcut Niculae al Sofiei, dacă sunt aşa de nemulţumiţi. Aceştia s-au arătat surprinşi şi uimiţi, au constatat – aşa cum li se întâmpla şi celor mai tineri – că nu ştiau cine este, sau a fost Niculae al Sofiei, despre care nimeni nu mai ştie nimic, posibil să fi şi murit de mult!, şi nici nu sta nimeni să-i lămurească pe ei de ce a ajuns Niculae să fie exemplu.
Unii au zis că ar fi posibil să fie vorba de trasabilitate, dar nu-i posibil ca ţăranii să se fi gândit la aşa ceva…..
---------------------
* Cu accentul prelung pe i-ul de după f. Aşa se pronunţă pe acolo!..
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu