Un sat Stejaru

Ştiu un sat în care nu s-a născut nimeni. Dar nimeni, până acum!...În altele, ca să nu zic în toate, s-a mai născut un pictor, un muzician ori un muzicant, un arhitect de geniu, un mare profesor, un sportiv remarcabil, un scriitor ori chiar şi trădători, criminali abominabili. Astfel, satele şi-au modificat numele uliţelor, denumirile văilor, dealurilor, pâraielor, şcolilor şi a altor repere relevante, ba chiar şi denumirea lor veche, nepotrivită cu situaţia actuală, luând numele eroilor locali, unii chiar în viaţa. Ca să vă exemplific, toate satele vecine au dat domnitori de ţară, alţi înalţi dregători, ctitori de biserici şi de şcoli, politicieni rebeli, profesori universitari, medici celebri, poeţi, generali, sportivi, epigramişti etc. În satul de care vă vorbesc nu s-a născut nimeni din categoriile de care vă vorbeam, toate denumirile cunoscute sunt vechi şi chiar numele satului este de o banalitate cutremutrătoare: Stejaru.
Din cauză că nimic nu se întâmplă deosebit, oamenii, ca să scape de plictiseală, dacă plictiseala n-o fi modul lor firesc de viaţă, se cunosc mai mult după poreclele date. Cred că ăsta este singurul lor merit, deşi nici în asta n-au ştiut să exceleze. Dacă pe la alţii poreclele de Ciungu, Ologu, Bălosu, Băşinosu, Rogojină, Coana Mare etc. caracterizau destul de “artistic şi imaginativ” şi de potrivit pe cei care le purtau, în acest sat nimeni nu ştia de ce li se zicea unora: Mătărângă, Carapancea, Fuligă, Băstănoi ş.a., de fapt fiecare era poreclit cumva şi nu răspundea decât dacă era strigat după poreclă, aşa cum fusese strigat de când nu-şi aducea aminte. Păreau să se revolte puţin uneori, în fapt mai mult se arătau surprinşi dacă cumva străinii îi strigau cu poreclele şi erau de-a dreptul supăraţi dacă cineva din sat îi striga cu numele adevărat, ori cu cel de familie. Supărarea lor se manifesta printr-o indiferenţă totală la încercarea acelora de a intra în vorbă, ca şi când era vorba de persoane pe care nu le-au văzut niciodată ori le-au cunoscut în împrejurări de care nu vor să-şi amintească.
Satul avea şi el o şcoală, două biserici – una mică, din lemn, ridicată de câţiva dintre săteni, căci cea mare era făcută de un boier cu vreo două sute cincizeci de ani în urmă, boier pe care nu ştia nimeni cum îl chema şi asta nu pentru că nu era din acel sat, ci pentru că făcuse biserica din motive numai de el ştiute –, o stradă principală şi câteva uliţe – din care doar una se chema “Pe linie”, iarăşi fără nici o explicaţie, deoarece urca şerpuit o coamă de deal înspre Cioaca Naltă, vârful cel mai proeminent de deal, având şi el o denumire obscură –, mai multe fântâni, un pârâu, o prăvălie, un cimitir. Satul, acum îmi amintesc, mai avea ceva doar al lui, deşi nu se comporta cu simţul proprietăţii, nici pentru îngrijire, nici pentru protejare, deşi avea o mare importanţă pentru ieşirea din banalitate, respectiv pentru ascunderea totală în anonimat, mai avea puntea peste Gilort, peste care ajungeau unii la gară.
Pe oriunde intrai în sat, chiar şi prin capetele lui, unde erau plăcuţe cu denumirea satului, nimic nu te făcea să te întrebi în ce sat te afli, chiar dacă erai cu maşina, făceai pană şi aveai nevoie de ajutor. Atunci sătenii trimiteau vorbă, fără să bagi de seamă cum, că este unul în pană cu maşina prin dreptul lui Denciu şi venea cineva care făcea ceva să poţi pleca de acolo până la un atelier de reparaţii din satul vecin, atelier şi meşteri de care îţi aminteai, cu siguranţă, mai apoi.
Poate că ei nici nu ştiu că sunt deosebiţi de ceilalţi, prin aceea că nu au produs nimic remarcabil şi, din acest motiv, sunt atât de desăvârşit de modeşti, de pierduţi şi izolaţi de o lume preocupată agresiv şi abuziv să-şi impună valorile ei altora. Poate că nici eu nu aş fi ştiut acest lucru, dacă n-aş fi trecut pe acolo când era o înmormântare şi am auzit din depărtare şi apoi din ce în ce mai apropiat Clopotul. Un Clopot unic, tânguitor reverberat, un dangăt propagat prin şerpuire şi inundare ubicuă, ca şi când el ar fi fost singurul pus să exprime jalea, disperarea, amintirile şi toate celelalte pe care alaiul le accepta cu indiferenţă, ca la o înmormântare prea îndelung repetată pentru a fi adevărată şi acolo. Dar firească...
Clopotul de la biserica mică de lemn, de lângă cimitir, îngropat la războaie să nu fie făcut gloanţe. Şi de care şi Dumnezeu ţinea cont, când oprea furtunile, dezastrele la dangătul disperat, îngrijorat şi hotărât al Clopotului...